Daniel s-a apropiat de mine instinctiv, ca și cum ar fi simțit că urma să se întâmple ceva mare. I-am pus mâna pe umăr, dar brațul îmi tremura. Iulian făcuse câțiva pași spre noi, însă se oprise, de parcă îi era teamă să nu ne sperie. Privirea lui trecea când la mine, când la copil, ca și cum încerca să refacă mental toți anii pierduți.
— Laura… lasă-mă să explic.
Am înghițit în sec. Ani la rând mă întrebam ce-aș face dacă l-aș mai vedea vreodată. Mă imaginam strigând la el, întorcându-i spatele, poate chiar lovindu-l cu tot ce adunasem în mine. Dar acum, când îl aveam în față, cu oamenii lui îmbrăcați la costum blocând strada ca într-un film, simțeam doar o confuzie amară.
— Nu știu dacă vreau să aud — i-am spus, cu voce joasă.
El a făcut încă un pas.
— Știu. Știu că n-am dreptul să-ți cer nimic. Dar am fost mințit. Manipulat. Îți jur pe tot ce am, Laura… dacă aș fi știut de voi…
Tata a tușit tare, semn că nu mai putea sta pe margine.
— Hai, dom’le, lasă vrăjeala! Acum vii cu jeep-urile după zece ani? Unde-ai fost? La plimbare?
Iulian l-a privit scurt, rece, apoi și-a întors atenția la mine.
— Nu am venit să mă cert cu nimeni. Am venit pentru Daniel. Și pentru tine.
Când a spus numele copilului, Daniel s-a zbârlit tot. M-a tras ușor de braț.
— Mamă… ăsta e tata?
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. A fost primul lucru pe care nu știam cum să i-l explic. Am respirat adânc.
— Da, puiule. El este.
Daniel l-a privit lung. Apoi a făcut ceva ce nu m-aș fi așteptat nici într-o mie de ani. A pășit înainte.
Iulian a îngenuncheat ca și cum cineva l-ar fi doborât.
— Iartă-mă… — i-a spus. — Iartă-mă că nu am fost aici.
Băiatul meu s-a uitat în ochii lui câteva secunde, apoi și-a ridicat ușor umerii.
— Nu știu dacă pot să te iert acum. Dar pot să ascult.
Atunci am știut că tot ce cresesem în el — bunătate, putere, maturitate — înflorise.
Iulian s-a ridicat și ne-a poftit să mergem în mașină. Eu am refuzat categoric.
— Nu plec nicăieri fără să știu totul — i-am spus.
El a dat din cap, trist.
— Bine… atunci rămânem aici.
Și, sub privirile curioase ale vecinilor care se strânseseră ca la spectacol, Iulian a început să vorbească. Ne-a spus cum familia lui i-a ascuns scrisorile mele. Cum i-au spus că am plecat în străinătate. Cum l-au șantajat emotional, apoi financiar. Cum a ajuns într-o afacere mare, cu bani mulți, oameni de încredere, firme și călătorii, până într-o zi când a găsit o scrisoare de-a mea, ascunsă între niște acte. Una singură, pe care mama lui o uitase într-un sertar. Atunci și-a dat seama că fusese mințit. Ani întregi.
Mama și tata nu mai scoteau un sunet. Daniel asculta cu brațele încrucișate, ca un om mare.
— Și-acum ce vrei? — l-am întrebat, încercând să nu-mi tremure vocea.
— Să vă iau cu mine — a spus simplu. — Să aveți tot ce n-ați avut. O casă adevărată. Siguranță. Viitor. Să fiu tată pentru Daniel. Să… încerc să repar ce-am stricat.
Cuvintele lui atârnau greu între noi.
Atunci Daniel a răspuns primul:
— Eu vreau să avem liniște. Atât. Dacă vrei să fii tatăl meu… arată-mi. Nu spune.
În clipa aceea am simțit că băiatul meu devenise bărbat.
Iulian a lăsat capul în jos.
— Ai dreptate. De azi înainte… demonstrez.
A scos un plic gros și mi l-a întins.
— Aici sunt banii pentru toate cheltuielile din urmă, Laura. Știu că nu repară nimic, dar e un început. Și… mâine vreau să mergem toți trei să alegem o casă în municipiu. Una a voastră, nu a mea. A voastră.
Am rămas fără aer.
Daniel m-a luat de mână.
— Mamă… tu ce vrei?
M-am uitat la copilul meu, la bărbatul care ne părăsise, la părinții mei care amuțiseră pentru prima dată în viață, și la oamenii în costume care păzeau strada.
Adevărul era simplu: nu mai eram fata speriată de altădată.
— Vreau ce e mai bine pentru noi doi — am spus.
Iulian a zâmbit. Un zâmbet sincer, obosit, dar plin de speranță.
— Atunci… hai să încercăm.
Și, pentru prima dată în zece ani, am simțit că furtuna care mă urmărea atâta timp începea, în sfârșit, să se risipească.