Mesajul iubirii lui Hristos a fost întotdeauna radical, tulburător și mult mai cuprinzător decât majoritatea oamenilor sunt confortabil să admită. Scriptura o spune clar și inconfundabil: iubirea Lui nu se limitează la cei drepți, la cei recunoscători sau la cei disciplinați spiritual. Nu este oferită ca recompensă pentru un comportament bun și nici nu este reținută atunci când eșuăm. Hristos Își extinde iubirea chiar și asupra celor care I se opun, depășind ostilitatea și indiferența cu o milă care nu așteaptă permisiunea. Când poruncește: „Iubiți-vă vrăjmașii și rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc” (Matei 5:44), El nu oferă o sugestie poetică – El dezvăluie însăși natura inimii Sale. Pe cruce, El nu a rezervat compasiunea doar pentru urmașii Săi; A revărsat-o chiar pentru oamenii care L-au batjocorit, s-au îndoit de El și I-au bătut cuiele în mâini. Acesta este standardul iubirii pe care El l-a trăit și standardul pe care Îl cheamă pe poporul Său să-l îmbrățișeze.
Însă în lumea în care ne aflăm astăzi, acest mesaj nu se chinuie doar să fie pus în practică – abia reușește să fie auzit. Societatea noastră este beată de distragere. Atenția vine și pleacă în câteva secunde. Curiozitatea este consumată de cel mai nou titlu, de cea mai recentă controversă sau de orice tendință care apare pe ecran suficient de mult timp pentru a stârni un moment de intrigă. Foamea pentru ceea ce este „nou” a devenit propria sa dependență. Și, destul de ciudat, aceasta nu este deloc o problemă nouă. Scriptura ne spune că atenienii din vremea lui Pavel „nu-și petreceau timpul decât spunând sau auzind ceva nou” (Faptele Apostolilor 17:21). Aceeași căutare neobosită conduce viața modernă, doar că acum stă în buzunarele noastre, zumzăind la fiecare câteva minute.
În acest mediu, profunzimea iubirii lui Hristos concurează cu zgomotul nesfârșit. Oamenii trec pe lângă Evanghelie în același mod în care trec pe lângă bârfele despre celebrități sau dramele politice. Mesajele care odinioară necesitau contemplare sunt acum tratate ca niște conținuturi scurte, parcurse rapid și uitate înainte ca sensul să fie înțeles. Și, din păcate, mulți și-au pierdut capacitatea – sau răbdarea – de a sta liniștiți suficient de mult timp pentru a recunoaște ce oferă de fapt acea iubire. O resping, presupun că o știu deja sau o dau deoparte pentru că nu vine ambalată într-o structură inedită.
Totuși, adevărul atemporal rămâne: dragostea lui Hristos îi caută chiar și pe cei care o evită. Compasiunea Lui nu se micșorează în prezența apatiei sau a aroganței. Dimpotrivă, merge mai departe. Ajunge la cei indiferenți, la cei care nu simt nimic. Ajunge la cei ostili, la cei care Îl resping în mod deschis. Ajunge la cei amorțiți spiritual, la cei care au fost răniți, induși în eroare sau epuizați. Dragostea Lui nu negociază granițe – le depășește. Este o căutare, nu o reacție. O decizie, nu o dispoziție.
Însă, pentru că lumea noastră este atât de saturată de viteză și stimulare constantă, această profunzime a iubirii pare adesea străină. Trăim într-o cultură care glorifică răspunsurile rapide și reacțiile superficiale. Dezacordul devine ostilitate. Diferențele devin bătălii. Oamenii vorbesc mai mult decât ascultă, răspund mai repede decât reflectă și tratează relațiile ca fiind de unică folosință atunci când acestea devin inconfortabile. Iubirea autentică – genul care necesită răbdare, iertare, umilință și sacrificiu – este tratată ca un concept depășit. În multe privințe, oamenii se tem de ceea ce nu pot controla, iar iubirea care refuză să renunțe este dificil de controlat.
Totuși, în ciuda distragerii noastre și a priorităților noastre fracturate, dragostea lui Hristos continuă să ne înconjoare. Așteaptă fără să se retragă. Cheamă fără să ceară. Provoacă fără să ne facă de rușine. Și când eșuăm – pentru că vom eșua – rămâne neschimbată. Oamenii își imaginează adesea dragostea lui Dumnezeu ca fiind ceva fragil, ceva care dispare în momentul în care ne împiedicăm. Dar Scriptura arată în mod repetat contrariul. Dragostea lui Hristos îndură greutatea slăbiciunii umane, usturimea trădării, frigul apatiei și aroganța rebeliunii. Nu se prăbușește sub presiune. Se dovedește în momentele în care o merităm mai puțin.
Problema nu este că Dumnezeu tace. Ci că majoritatea oamenilor nu mai recunosc sunetul vocii Sale. Ei caută ceva dramatic, cinematografic, impresionant – când dragostea Lui vorbește adesea în momentele de liniște pe care le trec în grabă. Vor un semn, dar ignoră răbdarea care le înmoaie încetul cu încetul furia. Vor o minune, dar trec cu vederea harul care îi poartă în fiecare zi. Vor o dovadă că Dumnezeu nu a renunțat, fără să realizeze că El este motivul pentru care ei sunt încă în picioare.
Într-o epocă obsedată de mișcarea constantă, Hristos ne cheamă la nemișcare. Într-o cultură care celebrează indignarea, El ne invită la iertare. În timp ce societatea trasează linii și construiește ziduri, El trece direct peste ele. Iubirea Lui se confruntă cu valorile lumii fără a se contamina cu ele. Nu oglindește meschinăria sau nesiguranța noastră. Rămâne constantă în timp ce totul în jurul nostru se schimbă.
Și poate de aceea atât de mulți i se opun. Adevărata iubire cere transformare. Nu o poți întâlni și să rămâi la fel. Iubirea lui Hristos nu doar mângâie – ci corectează. Nu doar alină – ci cheamă. Nu doar vindecă – ci remodelează. Când iubește pe cineva, îl îndreaptă spre adevăr, chiar și atunci când adevărul este inconfortabil. El scoate oamenii din tiparele în care au trăit ani de zile, din rănile pe care le-au purtat încă din copilărie, din minciunile pe care s-au convins că sunt realitate. Și o face nu cu constrângere, ci cu o blândețe neobosită.
Gândește-te la oamenii pe care Hristos i-a ales în Scriptură – cei pe care i-a numit apropiați. Nu erau oameni rafinați sau impresionanți. Pescari. Vameși. Persoane care se îndoiau de ceva. Bărbați irascibili, cu temperamente și nesiguranțe. Femei care fuseseră frânte de viață și respinse de societate. Oameni cu reputație, defecte, răni, regrete. Genul de oameni pe care lumea îi trece cu vederea sau îi etichetează ca fiind neimportanți. Totuși, aceștia erau cei cu care Isus a umblat, i-a învățat, i-a iertat și i-a împuternicit.
Asta nu s-a schimbat. Dragostea lui Hristos încă gravitează spre cei trecuți cu vederea, cei epuizați, cei copleșiți. Spre cei care își ascund durerea în spatele umorului, care își îngroapă durerea sub agitație, care se prefac că sunt bine pentru că se tem să nu se destrame. Dragostea Lui ajunge în viețile oamenilor care cred că sunt prea depășiți, prea complicați sau prea imperfecți pentru ca Dumnezeu să se mai ocupe de ei. Și o face cu aceeași compasiune constantă pe care a oferit-o cu secole în urmă.
Provocarea pentru noi este să învățăm să nu tratăm această iubire cu nonșalanță. Să nu trecem cu vederea. Să nu lăsăm zgomotul să înece ceea ce contează cel mai mult. Lumea urmărește noutatea. Hristos oferă transformare. Lumea este obsedată de următorul lucru. Hristos ne cheamă la lucrurile veșnice. Lumea celebrează ceea ce strălucește pentru o clipă și apoi arde. Hristos iubește cu un foc care nu se stinge niciodată.
Dragostea Lui nu este o emoție trecătoare sau o idee reconfortantă. Este cel mai profund adevăr pe care suntem meniți să-l întâlnim – și singurul suficient de puternic pentru a ne scoate din haosul pe care am învățat să-l acceptăm ca fiind normal.
Lumea poate fi captivată de distragerea atenției, dar Hristos rămâne captivat de noi. Și nicio tendință, niciun zgomot, nicio distanță nu poate reduce la tăcere iubirea care refuză să ne lase să plecăm.