— Vai, scuze! — o fată se lovi de geanta ei, care căzu pe jos. Maria o ridică și zâmbi mecanic.
Și atunci se întrebă: când zâmbise ultima dată cu adevărat?
Ajunse acasă pe la zece. Clickul broaștei sună încet, dar Călin îl auzi. Era în sufragerie, televizorul mergea, deși nu se uita. Doar o aștepta.
— Ai binevoit să apari — se ridică, iar Maria înțelese dintr-o clipă că noaptea avea să fie mai rea decât dimineața.
— Călin, sunt obosită. Vorbim mâine…
— Mâine? — făcu un pas spre ea, cu fața roșie și ochii scânteind —. M-ai făcut de râs în fața mamei! Plângea! Zice că ai jignit-o!
— N-am vorbit cu ea azi — își scoase pantofii și îi așeză atent. O dureau tălpile după atâtea ore.
— Nu minți! I-ai respins apelul! Mama voia să repare tot și tu…
— Călin, te rog, oprește-te. Suntem obosiți și nervoși. Mâine…
— Nu! — lovi spătarul canapelei cu pumnul —. Vorbim acum! O să faci un credit și o să cumperi mașina! E clar?
Maria simți cum aerul din cameră se strânge ca un laț. Nu mai era speriată. Era doar… goală. Ca și cum cineva scosese din ea ultima fărâmă de căldură.
Îl privi. Un bărbat care nu semăna deloc cu omul pe care îl luase de soț. Un străin cu care împărțea o casă, doi copii și o viață care nu mai era a ei.
În parchet se oglindeau lumini galbene de la televizor. Afară ploaia se întetise, lovind geamul ca niște bătăi în ușă. Iar în pieptul ei, pentru prima oară, nu mai era frică. Era un fel de hotărâre mută, ca o piatră.
— Nu o să fac niciun credit, spuse calm.
Călin rămase câteva secunde nemișcat, ca un animal surprins de un zgomot.
— Ce ai zis?
— Nu o să fac credit. Nu pentru mama ta. Nu pentru sora ta. Nici pentru tine.
Un mușchi i se zbătu pe obraz. Făcu un pas spre ea, dar Maria ridică o mână, iar el se opri instinctiv. Nu era teamă în gestul ei, ci o liniște tăioasă.
— Maria, ai grijă. Nu mă provoca.
— Târziu, răspunse încet. M-ai provocat tu de ani de zile. Doar că abia acum mi-am dat seama.
În tăcerea grea care a urmat, Maria își auzi propria respirație. Regret? Nu. Rușine? Nici măcar atât. Doar o oboseală cruntă și o întrebare care îi răsunase toată seara: până când?
Privirea îi căzu pe hol. Pe pantofii ei uzi. Pe geaca pe care nici nu apucase să o pună pe cuier. Pe umbrele din sufragerie. Totul părea încremenit într-o viață care nu fusese a ei decât cu numele.
— Mă duc să vorbesc cu copiii, spuse brusc.
— Cu copiii? La ora asta? Pe ei de ce-i bagi?
— Pentru că îi privește. Pentru că meritau de mult să știe.
Călin o apucă de braț, dar ea se smuci scurt și se desprinse. Nu cu forță, ci cu o eleganță rece, cu un calm care îl dezarma.
— Maria, nu faci nicio nebunie.
— Nebunia a fost să tac șaptesprezece ani. Asta e prima dată când fac ceva normal.
Urcă scările încet, dar sigur. În camera Sofiei, veioza mică era aprinsă. Fata asculta muzică la căști și tresări când își văzu mama în ușă.
— Mamă? Ești bine?
Maria se așeză lângă ea. Îi tremurau palmele, dar glasul îi era ferm.
— O să plec, spuse simplu.
Sofia își scoase căștile, nevenindu-i să creadă.
— Pleci? Unde?
Dan apăru în ușă, somnoros, dar atent. Maria îi privi pe amândoi. Altădată i-ar fi durut, acum simțea doar că trebuie să fie sinceră.
— Unde pot să respir. Unde pot să fiu eu. Nu vreau să vă pun într-o situație grea, dar nu mai pot trăi așa. Tatăl vostru… își mușcă buza. Nu este bine ce face. Nici cu mine, nici cu voi.
Sofia se ridică și o îmbrățișă strâns. Dan rămase câteva clipe pe loc, apoi se apropie și el.
— Mamă… noi mergem cu tine, spuse, cu o maturitate care o sfâșie și o vindecă în același timp.
Maria închise ochii. Pentru prima oară în ani, simți ceva cald: recunoștință.
Jos, în sufragerie, Călin striga numele ei.
— Mâine vorbim cu toții, spuse Maria, ridicându-se. Dar nu în seara asta. Și nu în felul tău.
Își luă un hanorac, telefonul, câteva actele necesare. Nu fugi. Nu se grăbi. Era o femeie care își lua viața înapoi cu pași mici, dar siguri.
Când deschise ușa, ploaia se mai domolise. Aerul mirosea a frunze ude, a început.
Sofia și Dan stăteau în spatele ei, tăcuți, hotărâți.
Maria făcu un pas în față, apoi încă unul.
Și, pentru prima dată în foarte mulți ani, nu se mai simțea pierdută.
Se simțea liberă. Și puternică.
Finalul nu era o fugă.
Era un început.