Cuvântul acela a lovit în mine ca o palmă rece.
Inofensivă.
Ca și cum aș fi fost un câine legat la poartă, bun doar să nu deranjeze.
Tobias a clipit scurt, surprins. Privirea lui s-a întors spre mine, cercetându-mă cu o politețe amestecată cu ceva ce semăna a neliniște. Marius, însă, continua să vorbească, rotindu-și cuvintele cu siguranța cuiva care crede că domină conversația.
Eu îl auzeam, îl traduceam în minte, dar nu mai procesam nimic.
Tot ce simțeam era cum ceva vechi, ascuns adânc, începe să se miște în mine.
Un nod fierbinte.
O furie tăcută.
O trezire.
Am pășit în apartament în timp ce ei continuau discuția. Tobias prezenta camerele, iar Marius comenta totul, dându-i impresia că știe mai bine, că se pricepe mai mult, că el este autoritatea supremă.
În bucătărie, am rămas o clipă în urmă. Mi-am sprijinit degetele pe blatul rece și am inspirat adânc.
Mi-am repetat în minte fraza din lecții:
Ich kann es schaffen.
Pot să reușesc.
Apoi s-a întâmplat ceva neașteptat.
Tobias s-a întors spre mine și, într-o germană atât de clară încât părea rostită doar pentru mine, a spus:
„Dacă aveți vreo întrebare, vă rog să-mi spuneți. Nu trebuie să vă temeți.”
Am ridicat privirea. Ochii lui erau sinceri.
A vorbit lent, de parcă voia să îmi dea timp să înțeleg.
Marius a râs, scurt și disprețuitor.
„Ea? Întrebări? Nu, nu. Nu înțelege nimic. Lasă, mă ocup eu.”
În clipa aceea, ceva din mine s-a rupt.
Nu mai era vorba despre germană.
Nu mai era vorba despre vizionare.
Era despre toți anii în care m-am micșorat ca să încap în lumea lui.
Așa că am deschis gura.
O singură propoziție.
Simplă. Dar atât de grea.
„Ich verstehe alles.”
Înțeleg tot.
Marius a înghețat.
Tobias a clipit, apoi și-a îndreptat postura, ca și cum ar fi intuit că urmează ceva important.
„Ce-ai zis?” m-a întrebat Marius în română, cu voce joasă.
L-am privit direct, pentru prima oară după mult timp.
„Am zis că înțeleg tot ce ai spus. Tot.”
Culoarea i s-a schimbat în obraji.
Mânia lui avea să vină. Știam. O cunoscusem de o mie de ori.
Dar pentru prima dată nu mă temeam.
Tobias, simțind tensiunea, a intervenit calm:
„Domnule Keller, poate ar trebui să discutăm în română. Ca să evităm neînțelegerile.”
Marius a strâns maxilarul. „Nu e treaba dumneavoastră.”
„Ba este”, a spus Tobias cu o voce blândă, dar fermă. „Pentru că în casa mea, respectul este obligatoriu.”
A fost pentru prima oară când cineva îl punea pe Marius la punct în fața mea.
Am simțit cum îmi tremură genunchii, dar nu de frică.
Ci de eliberare.
Marius a încercat să reia controlul, dar ceva în dinamica dintre noi se schimbase. Eu nu mai eram accesoriul. Eu vorbeam. Eu existam.
„Cristina, de când…?”
„De unsprezece luni”, i-am răspuns simplu.
A tras aer pe nas, un sunet de furie reținută.
„Acasă discutăm.”
Dar eu nu mai voiam „acasă”.
Nu mai voiam discuții pe șoptite, lacrimi ascunse în baie, zile întregi în care tăceam doar ca să nu-l deranjez.
Tobias ne-a condus spre ieșire. Când am ajuns la ușă, s-a aplecat ușor spre mine și, tot în germană, a spus:
„Curajul nu e ceva ce găsești. Este ceva ce dezvălui.”
Am simțit cum îmi fug ochii în lacrimi.
Afara, pe trotuar, Marius a început imediat:
„De ce mi-ai ascuns asta? Ce-ai de gând? Te crezi deșteaptă acum?”
Pentru prima oară în cincisprezece ani, nu m-am apărat.
Nu m-am scuzat.
Nu m-am micșorat.
„Marius”, am spus calm, „nu mai vreau să trăiesc așa.”
„Așa cum?”
„Inofensivă.”
Cuvântul pe care-l spusese cu atâta ușurință i s-a întors ca o oglindă.
El a ridicat mâinile, neputincios. „Ai înnebunit. Ești ridicolă.”
„Nu”, i-am răspuns. „Doar m-am trezit.”
M-am întors și am pornit pe trotuar, fără plan, fără destinație, dar cu o libertate nouă în pași. În aerul rece al dimineții, mi-am repetat din nou:
Ich kann es schaffen.
Pot să reușesc.
Pentru prima dată, chiar credeam asta.