După ce am închis portiera mașinii, m-am uitat la ei. Stăteau aliniați în fața porții, de parcă i-ar fi lovit un fulger. Nimeni nu mai spunea nimic. Nici măcar Liviu. Ținea o geantă în mână, cu privirea pierdută, ca un copil prins cu tema nefăcută.
Eu am inspirat adânc. Pentru prima oară după mult timp, aerul nu m-a mai apăsat pe piept.
— Unde să mergem acum?! — a țipat Valentina. — Noi n-avem unde sta!
— Nu e problema mea — am spus calm. — Așa e corect, nu?
Replica a căzut greu, ca un ciocan pe nicovală.
M-am apropiat de portiță și am privit-o pe doamna Rodica. Avea ochii umezi, dar nu de durere, ci de furie amestecată cu neputință. Era prima dată când nu mai avea control.
— Ai distrus familia! — a spus ea.
— Nu, doamnă. Doar am încetat să mă mai las folosită.
Am urcat din nou în mașină și am pornit motorul. Vântul rece de toamnă a ridicat câteva frunze, rotindu-le în mijlocul aleii. În oglinda retrovizoare i-am văzut micșorându-se, pierzându-și terenul, exact ca atunci când li se ia jucăria preferată.
Am condus spre apartamentul mamei mele. Ani de zile trecusem pe lângă blocul acela fără să simt nimic special. Dar în seara aceea, luminile calde de la geamuri mi-au dat o liniște pe care o uitasem.
Mama m-a întâmpinat în prag. Nu m-a întrebat nimic. Doar m-a strâns în brațe, lung, adevărat, ca și cum ar fi știut tot.
— Ai făcut ce trebuia, Carla — mi-a spus. — Uneori, liniștea se cumpără cu curaj, nu cu bani.
M-am prăbușit în lacrimi pe umărul ei. Erau lacrimi vechi, ruginite, din cele pe care le ții în tine prea mult. Le-am lăsat să curgă toate, ca să pot, în sfârșit, să respir.
Zilele următoare au fost un du-te-vino între acte, cutii, telefoane și hârtii. Dar, pentru prima oară, fiecare pas era al meu. Fiecare decizie era a mea. Fiecare leu muncit îmi rămânea în buzunar, nu în palma altcuiva.
Liviu a încercat să mă sune. Prima dată n-am răspuns. A doua oară, nici atât. A treia oară, mi-a trimis mesaj:
„Putem vorbi? Poate am exagerat. Hai să nu facem ceva definitiv.”
Dar ceva definitiv se făcuse deja — și nu de mine.
Ei spărseseră în trei ani tot ceea ce ar fi trebuit construit împreună.
Când, în sfârșit, am acceptat să ne vedem, l-am privit în ochi și am văzut clar ceva ce înainte nu vedeam: omul din fața mea nu era soțul meu. Era un străin crescut în umbra mamei lui, incapabil să se desprindă.
— Carla, putem începe de la zero — a spus el. — Îți dau cardurile înapoi. Nu mai gestionează mama banii.
Am zâmbit. Pentru prima dată, sincer.
— Liviu… tu nici măcar nu înțelegi ce-ai pierdut.
Și m-am ridicat de la masă.
În lunile care au urmat, mi-am reconstruit viața pas cu pas. Mi-am găsit un serviciu mai bun. Am pus bani deoparte. Mi-am cumpărat, în sfârșit, ceva doar pentru mine: o garsonieră într-un bloc liniștit, aproape de parc.
Într-o seară, în timp ce beam un ceai pe balcon, am privit orașul luminat și am simțit ceva ce nu simțisem demult: pace.
Nu era o victorie zgomotoasă. Nu era răzbunare, nu era triumf.
Era doar libertate.
Și uneori, libertatea este cel mai frumos final posibil.