Din clipa în care am închis ușa după Marta și Iulian, în seara aceea, am simțit că în casa noastră s-a schimbat ceva. Nu aerul, nu liniștea… ci eu. Parcă m-am ridicat din mine însămi, ca și cum ani întregi fusesem adormită și deodată cineva m-a trezit cu un pahar de apă rece în față.
A doua zi dimineață, când soțul meu a intrat în bucătărie, obișnuit să mă găsească pregătind cafeaua, am continuat să-mi leg șireturile la pantofi. Nu m-am ridicat, nu i-am zâmbit, nu i-am spus „bună dimineața”. Iar asta l-a deranjat mai mult decât orice ceartă.
— Unde te duci? — m-a întrebat, încruntându-se.
— La treabă. Și după… am ceva de rezolvat.
Tonul lui s-a înmuiat brusc, semn că simțea schimbarea. Dar era prea târziu.
Am ieșit pe ușă hotărâtă. Prima oprire a fost la farmacie, unde am cumpărat un test de sarcină. De luni bune simțeam ceva diferit în corpul meu, dar am amânat să verific, de teamă să nu-mi dea totul peste cap.
Testul a ieșit negativ.
Și, culmea, m-am simțit eliberată.
Am stat pe o bancă, în centrul orașului, privind oamenii grăbiți. Mi-am dat seama că viața continua indiferent cât sufeream eu în casa aceea. Că lumea nu se oprea pentru lacrimile mele nevărsate. Și atunci am știut: nu mai voiam să trăiesc așa.
Am început cu lucrurile mici. Mi-am făcut un cont separat, unde am transferat 300 de lei din salariul meu lunar. Puțin, dar era al meu. Apoi am sunat-o pe Marta. I-am povestit doar o parte, dar suficient cât să înțeleagă că nu era o perioadă frumoasă.
— Dacă ai nevoie de un loc unde să stai, știi că ai camera pregătită — mi-a spus ea fără ezitare.
M-am abținut să plâng. A fost primul moment în care m-am simțit protejată după mult timp.
În seara aceea, când am ajuns acasă, soțul meu mă aștepta în sufragerie, cu privirea înțepată.
— Ai ceva de spus? — a întrebat el.
— Da. De azi, lucrurile nu vor mai fi ca înainte.
Nu a știut ce să răspundă. Așa că a tăcut.
În următoarele zile, am început să îmi adun actele, să vorbesc cu o avocată recomandată de cineva de încredere, să îmi fac un plan. În liniște, fără scandaluri, fără reproșuri aruncate pe hol. El simțea schimbarea, dar nu mai putea s-o oprească.
Adevăratul șoc a venit într-o dimineață, când i-am pus pe masă o hârtie: cererea de divorț. Fără țipete, fără acuze, fără scene.
— Eu plec. Și îți doresc să fii fericit, dar nu lângă mine.
A rămas cu gura întredeschisă, incapabil să scoată un sunet.
Pentru prima oară, el era cel paralizat, nu eu.
În săptămânile ce-au urmat, am stat la Marta. Am început să dorm mai bine. Să respir altfel. Să mă privesc în oglindă fără nod în gât. Am mers la muncă, mi-am făcut o rutină nouă, mi-am cumpărat o rochie simplă, de 120 de lei, în care m-am simțit pentru prima oară… eu.
Într-o duminică dimineață, când soarele bătea peste București ca un dar, mi-am luat un ceai și am ieșit la plimbare. Atunci am simțit clar că viața mea abia începea. Nu la 20 de ani, nu la 30, ci acum, când învățasem să mă aleg pe mine.
Și în tot drumul acela, printre oameni, clădiri și ciripit de păsări, am înțeles un lucru:
uneori, ca să-ți regăsești liniștea, trebuie să ai curajul să pleci din locul care te stinge.
Iar eu, în sfârșit, plecasem.