Sorin rămase cu privirea pierdută pe hârtie, ca și cum ar fi descoperit o portiță secretă într-un zid care părea de neclintit. Totul se schimbase într-o secundă, iar femeia din fața lui stătea liniștită, de parcă doar îi spusese că îi lipsește zahărul.
Respiră adânc.
— Știi ce înseamnă asta? întrebă el, cu voce joasă.
Chelnerița ridică din umeri.
— Înseamnă că nu trebuie să semnezi o prostie. Atât am zis.
Apoi luă cana și plecă spre tejghea, lăsându-l în urmă, învăluit într-o liniște grea. Sorin simți cum îi fierbe sângele. Dar nu de panică. Era altceva. Un pic de speranță, dintr-aceea de care se agață omul când e cu un picior în groapă.
Își scoase telefonul și sună primul avocat. Nici nu așteptă bine salutul.
— Verifică-mi imediat actele. La data depunerii e o greșeală. O mare greșeală.
— O greșeală? Ce fel de…
— Linia 47. 17 martie. Azi e 14. Dacă le trimit acum, sunt lovite de nulitate. Confirmă-mi!
Auzi un foșnet, apoi o pauză lungă.
— Domnule Haralambie… da. Aveți dreptate. Putem bloca totul. Mai mult, putem anula procedura pe baza erorii. Dar trebuie să ajungem imediat la birou.
Sorin se ridică în picioare, dar genunchii i se înmuiară. Se sprijini de masă. Își recăpătase viața. Sau măcar șansa la ea.
Se întoarse spre tejghea. Chelnerița spăla niște cești, absentă. Nu știa că tocmai îi dăduse un colac de salvare.
— Domnișoară… sau doamnă… cum vă numiți?
Ea ridică privirea, obosită.
— Ana.
— Ana… nu știu cum să-ți mulțumesc.
— Eh, nu-i nevoie. Doar am ochi buni. Și poate că uneori oamenii prăpădiți, cum pari tu acum, au nevoie să-i tragă altcineva de mânecă.
Sorin zâmbi pentru prima oară după multe luni.
— Mi-ai salvat firma.
Ana se opri din frecat ceașca. Îl privi mai atent.
— Firma, zici? Eu credeam că doar te-ai certat cu nevasta.
El râse scurt, amar.
— Aș fi preferat să fie doar atât.
Plăti cafeaua și ieși în frigul dimineții. Aerul rece îl trezi complet. Străzile Brașovului se umpleau încet de oameni grăbiți spre muncă. Sorin simți că se întoarce în joc. Că nu mai e victimă. Că poate încă să lupte.
În taxi, trase aer adânc în piept.
„Nu s-a terminat”, își spuse. „Nu azi.”
La birou, avocații îl așteptau cu dosare deschise și priviri surprinse. Confirmară că eroarea putea întoarce totul. Venture Grup nu mai avea baza legală să preia firma. Trebuiau reîncepute procedurile, iar Sorin avea timp să riposteze.
Ore întregi vorbeau, analizau, refăceau strategii. Pentru prima dată după o săptămână de coșmar, Sorin simțea că are controlul.
Pe la prânz, când luminile biroului deveniseră calde și liniștea se așternuse, Sorin rămase singur la masă. Se gândi la Ana. La modul în care o simplă observație i-a dat viața înapoi.
Nu era deloc genul de om superstițios, dar în ziua aceea își dădu seama că uneori viața nu te ridică prin cine știu ce minuni. Ci prin oameni simpli, obosiți, care-și fac treaba fără să ceară nimic.
Se ridică brusc, hotărât. Era timpul să facă ceva.
A doua zi dimineață, se întoarse la restaurant. Ana era tot acolo, turnând cafea la mesele de la geam. Când îl văzu, ridică o sprânceană.
— Ai supraviețuit, văd.
— Mai mult decât atât.
Sorin puse pe masă un plic gros. Ea se uită la el, neîncrezătoare.
— Ce-i asta?
— O mică mulțumire. Și o ofertă. Dacă vrei un job la mine… contabilitate de bază. Ai ochi mai buni decât toți oamenii mei la un loc.
Ana clătină din cap.
— Nu vreau bani pentru că am citit o dată corect o dată. Și nici job. Eu sunt bine aici.
Sorin inspiră ușor, zâmbind.
— Atunci măcar primește asta. E un cadou, nu o plată.
Ana deschise plicul. Înăuntru: o bursă plătită complet, un curs de reconversie profesională la o școală privată din Brașov. Era visul ei nespus, ascuns de ani de zile.
Ana rămase fără cuvinte.
— De unde…?
— Ai spus ieri ceva. Că oamenii prăpădiți au nevoie să fie trași de mânecă. Azi e rândul meu să trag eu pe altcineva.
Ochii Anei se umeziră.
— Mulțumesc… Sorine. Nu o să uit asta niciodată.
Sorin își puse haina pe umeri și se întoarse spre ușă.
— Nici eu n-o să uit că mi-ai salvat viața într-o dimineață mohorâtă. Uneori, un imperiu nu-l salvează avocații. Îl salvează un om cu inimă bună.
Și în ziua aceea, pentru prima dată în mult timp, amândoi simțiră că viitorul nu era un zid. Era o ușă deschisă. Astupată doar de o hârtie cu o dată greșită. Și de un gest omenesco-bun, venit exact când trebuia.