Am rămas nemișcat, cu foarfeca în mână, fără să înțeleg prea bine ce auzisem, dar suficient cât să-mi dea un nod în stomac. Cine dispăruse? Și cine era Iulian, omul acela care, după tonul ei, părea capabil să-i răstoarne viața?
Nu aveam voie să ascult, dar când cineva plânge în spatele unei ferestre, nu mai e vorba de reguli. E vorba de oameni.
În ziua aceea, madam ieșise din casă cu pași apăsați. Părea mai obosită decât o văzusem vreodată.
„Marius, la clinică.”
Atât a spus.
Niciun alt cuvânt. Nicio privire.
Drumul s-a desfășurat în tăcere, iar eu simțeam cum tensiunea din mașină devenea aproape palpabilă. Mâinile îi tremurau ușor pe genunchi, iar abaya îi era mototolită într-un colț, semn clar că o strângea involuntar.
Când am oprit, s-a sprijinit de portieră ca și cum ar fi vrut să-și găsească echilibrul. Am observat atunci, pentru prima dată, cât de mare îi era burta. Era însărcinată… foarte însărcinată.
Atât de însărcinată încât nu-mi explicam cum nimeni nu spusese nimic.
Am stat în parcare mai bine de două ore. A ieșit cu ochii roșii, iar medicul care o însoțea părea și el îngrijorat.
„Madam, trebuie să vă odihniți. Nu vă mai consumați.”
Ea doar a dat din cap.
În drum spre casă, a rostit, pentru prima dată, un cuvânt care nu era ordin:
„Ai familie, Marius?”
Întrebarea m-a luat prin surprindere.
„Da, madam. Am o fată și o soție.”
N-am zis că banii trimiși acasă erau singurul lor sprijin. Asta era altfel de durere, nu una de spus unui străin.
„E greu să știi că viitorul lor depinde de tine, nu?”, a murmurat ea.
Am simțit un fior rece. O femeie ca ea nu întreba lucruri degeaba.
Seara, când am parcat mașina la locul ei, m-a oprit din drum.
„Marius… să nu pleci din casă în seara asta. Am nevoie să fii aici.”
M-am blocat. Era pentru prima dată când îmi cerea ceva personal.
Am rămas în cămăruța de lângă garaj, cu telefonul în mână, neștiind ce urma. La miezul nopții, cineva a bătut în ușă.
Era una dintre servitoare, abia respirând.
„Vino repede! Madam se simte rău!”
Am alergat fără să mai gândesc. Fatima stătea pe podeaua dormitorului, sprijinită de pat, transpirată și palidă.
„Sunați doctorul!”, am strigat.
„Nu vine!”, a țipat servitoarea. „Spune că e prea târziu, că… că nu vrea probleme!”
Atunci am înțeles. Dispariția de care vorbise. Amenințarea numită „Iulian”. Frica din ochii ei.
Era singură. Complet singură.
M-am aplecat lângă ea.
„Madam, respirați. Sunt aici.”
M-a prins de mână cu o forță surprinzătoare.
„Marius… copilul meu… îl vor lua… dacă află…”
„Cine?”, am întrebat.
A privit în gol, cu buzele tremurând.
„Familia soțului meu. Vor totul. Vor moștenirea. Dacă nasc fără… fără un soț… e gata.”
Atunci am înțeles totul.
Căsătoria. Contractul. Banii. Drama. Disperarea.
Ea nu voia un soț. Voia o șansă pentru copilul ei.
Am ridicat-o în brațe și am dus-o la mașină.
„Țineți-vă bine”, am spus, de parcă vorbeam cu cineva drag, nu cu stăpâna mea.
Am condus ca niciodată. Viteza, farurile, șoseaua… totul se amesteca într-o fugă contra timpului.
Fatima gemea, iar eu îi simțeam unghiile înfipte în braț.
La clinică nu ne-a primit nimeni. Am bătut, am strigat, am cerut ajutor. Niciun răspuns.
Atunci am făcut ceva ce nu mi-aș fi imaginat vreodată: am intrat cu mașina direct în poartă.
Fierul s-a îndoit, alarma a pornit, personalul a apărut speriat.
Dar doctorii au venit. Au luat-o pe targă. Și-au făcut treaba.
După aproape două ore, o asistentă a ieșit și m-a privit zâmbind.
„Ai un băiat sănătos. Și mama e bine.”
M-am prăbușit pe un scaun. Lacrimile îmi curgeau fără rușine.
Când am intrat în salon, Fatima m-a privit altfel. Cu recunoștință. Cu un fel de căldură pe care nu o văzusem niciodată la ea.
„Marius… ai salvat tot.”
Am dat din cap.
„Doar am făcut ce trebuia.”
Ea a strâns mâna micuțului.
„Nu. Ai făcut ce numai un om adevărat face. Ești parte din familia asta acum.”
Pentru prima dată, am simțit că nu mai eram doar grădinarul sau șoferul ei. Eram cineva care conta.
Și în noaptea aceea, în țara în care mă simțisem mai străin ca niciodată, am înțeles ceva ce n-am să uit:
Uneori, cei plecați departe ajung să-și găsească rostul tocmai acolo unde se așteptau mai puțin.