Am rămas cu hârtia strânsă în palmă, ca și cum ar fi putut să-mi dea ea singură un răspuns. Bate vântul prin Ștei altfel iarna, parcă te taie cu nerv, iar în seara aia îl simțeam și mai ascuțit. Mi-am trecut palma peste față. Nu aveam unde merge. Nu aveam bani, nu aveam acte, nu aveam nimic. Și totuși, în buzunar aveam o bucățică din tata, omul care nu m-ar fi lăsat niciodată pe drumuri.
M-am ridicat încet și am pornit spre centrul micuț al orașului. Era aproape gol. Doar lumina chioară din fața unui bancomat mai străpungea întunericul. Știam că poate era o prostie. Știam că, cel mai probabil, cardul nici nu mai era bun. Dar când ești la pământ, te agăți de orice pai.
Mi-am luat inima în dinți, am băgat cardul în fanta rece și am tastat codul. Un cod pe care nu-l mai apăsasem de ani. Un cod pe care-l știam doar pentru că-l repetasem cu tata, când râdea că „trebuie să știi și tu, fată, că viața e lungă și nu se știe niciodată”.
Ecranul a clipit.
A analizat.
A durat atât de mult încât mi s-au înmuiat genunchii.
Apoi, brusc, a apărut mesajul.
SUMĂ DISPONIBILĂ: 32.467 LEI
Am scos un oftat care s-a rupt la jumătate. Am dus mâna la gură. Nu-mi venea să cred. Era imposibil. Contul trebuia închis. Așa crezusem toată viața. Dar se pare că tata își făcuse obiceiul să pună bani „deoparte”, fără să spună nimănui.
Și acum… banii aceia erau tot ce aveam.
Am scos 200 de lei. Mi-au tremurat mâinile când am luat bancnotele calde, mirosind a plastic nou. Erau, pentru prima dată după mult timp, o gură de aer.
Am mers până la primul magazin nonstop. Mi-am luat o apă, un covrig și o cartelă de telefon ca să pot să îmi încarc minutele. Apoi am ieșit și m-am așezat pe o bancă lângă un copac cu crengile goale. Pentru prima oară în luni de zile, nu mă grăbea nimeni. Nu mă certa nimeni. Nu trebuia să cer voie nimănui.
Și-atunci m-a lovit gândul.
Dacă tata ar fi fost lângă mine, mi-ar fi spus clar: „Elena, tu nu ești o povară. Tu ești fata mea. Ridică-te.”
Am închis ochii și mi-am lăsat capul pe spate.
Apoi am luat telefonul și am format singurul număr care îmi putea aduce liniște: al fratelui meu, Andrei. Locuia în Oradea, la o oră de mers, și nu mă judecase niciodată pentru nimic.
— Elena? Ce faci la ora asta? a întrebat el somnoros.
Am vrut să spun „bine”. Am vrut să ascund totul, cum făcusem de atâtea ori. Dar vocea mi s-a frânt.
— M-a dat afară… și… nu știu ce să fac…
A tăcut o secundă.
— Unde ești exact?
I-am spus.
— Nu te miști de acolo. Vin imediat.
Telefonul s-a închis. Iar eu am început să plâng, dar nu de frică, ci de ușurare. Cineva venea după mine. Cineva ținea la mine.
Când Andrei a tras mașina lângă bancă, am simțit cum o parte din greutatea lumii cade de pe umerii mei. A coborât repede, m-a învelit în haina lui groasă și m-a strâns la piept.
— Hai acasă, surioară. Gata. Nu mai plângi.
Am urcat în mașină, iar căldura m-a învăluit ca o îmbrățișare adevărată.
Drumul până în Oradea a fost liniștit. Luminile blocurilor treceau pe lângă mine ca niște fantome. Știam că viața mea se schimbase pentru totdeauna.
Știam și că atunci când Mircea avea să-mi dea mesaj… nu aveam să mă mai întorc.
Nu după ce tata, chiar și de dincolo, îmi dăduse un semn.
În dimineața următoare, cu ochii încă umflați, am deschis cardul din nou. Banii erau acolo. Realitatea era acolo. Și pentru prima dată, am simțit ceva ce uitasem de mult: putere.
Nu mai eram fata speriată din colivia lui.
Eram fiica tatălui meu.
Și eram gata să încep din nou.
Cu pași mici, dar siguri.
Tata ar fi fost mândru de mine.