…fratele meu mai mic, Radu.
Nu l-am mai văzut de aproape doi ani. Plecase din țară, supărat pe toată lumea, după o ceartă în care îl acuzasem că nu se ține de nimic și că trăiește doar din vise. Nici nu-mi trecuse prin cap că ar fi putut să se apropie de Mariana, darămite să ajungă să se însoare cu ea.
Mi s-au tăiat picioarele. Am simțit cum sângele îmi urcă în cap și un zumzet începe să-mi bată în urechi. Am pus mâna pe spătarul scaunului ca să nu mă prăbușesc.
Mariana mă văzuse.
Privirea ei a tremurat o secundă, apoi s-a întors spre Radu cu un zâmbet blând, aproape protector. Iar asta m-a lovit mai tare decât orice.
Am respirat adânc. Aerul mirosea a parfum scump, a flori proaspăt tăiate și a ceva ce nu mai simțisem demult: sfârșit.
Doi invitați au trecut pe lângă mine și Dumnezeu știe ce or fi crezut văzându-mă atât de palid. Dar nu-mi păsa. Tot ce vedeam era chipul fratelui meu, lângă femeia pe care o pierdusem cu mâna mea.
Nu știu cât am stat așa, cu ochii agățați de ei. La un moment dat, m-am trezit ridicându-mă și ieșind pe terasă. Aerul rece de munte m-a lovit în față, trezindu-mă un pic. Mi-am sprijinit coatele de balustradă și am privit pădurea, încercând să-mi liniștesc respirația.
„Andrei?”
M-am întors. Era Radu.
Un nod mi s-a pus în gât. A venit încet, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu trezească ceva în mine.
„Nu m-am gândit că o să vii”, a zis el.
„Am venit să văd cine e fericitul”, am răspuns cu o voce care nu părea a mea.
A tăcut. Apoi a inspirat adânc.
„Știu că pare urât. Știu că pare trădare. Dar nu a fost așa. După divorț… am întâlnit-o întâmplător în Brașov. Era singură, plângând pe o bancă. Am stat de vorbă. Și… restul s-a legat singur.”
Am simțit cum mă înțeapă ochii, dar nu am lăsat lacrimile să cadă.
„Nu te-ai gândit că ar trebui să-mi spui?”, am întrebat încet.
„Ba da. De zeci de ori. Dar știam cum ești tu… că o să-ți pară că ți-am luat ceva ce era al tău. Și… poate că ai dreptate.”
Am închis ochii o secundă. Nu eram deloc mândru de felul în care mă comportasem cu amândoi în ultimii ani. Le-o datoram pe bune: o ascultare pe care nu o mai primiseră de mult.
„O iubești?”, l-am întrebat.
Nu a ezitat nici măcar o clipă.
„Da.”
Și atunci am înțeles.
Eu o iubisem, dar o iubisem greșit. Cu jumătăți de măsură, cu scuze, cu promisiuni că „o să fie mai bine cândva”. El o iubea acum. Complet, prezent, fără resturi.
Mi-am șters fața cu palma.
„Atunci… îți doresc să nu faci greșelile mele.”
Radu s-a luminat la față. Pentru prima dată după mult timp, am văzut în ochii lui acel copil care venea după mine prin curtea bunicilor, cerându-mi să-l învăț să meargă cu bicicleta.
„Vrei să vii măcar la ceremonie?”, m-a întrebat el.
Am privit spre ușile mari ale conacului, de unde se auzea agitația invitaților. Mi-am simțit inima strânsă, dar altfel decât la început. Nu mai durea. Era… eliberată.
„Nu”, am spus, zâmbind trist. „E ziua voastră. Eu doar… aveam nevoie să înțeleg.”
A dat din cap, înțelegând.
Ne-am îmbrățișat scurt, stingher, dar din inimă. Apoi a intrat înăuntru.
Eu am rămas pe terasă, privind pădurea. Aerul era răcoros, liniștitor. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit… ușor.
Când am ajuns la mașină, am închis ușa și am rămas câteva secunde nemișcat. Apoi, fără să știu de ce, am început să râd în șoaptă. Viața are un fel ciudat de a-ți arăta că nu ți se cuvine nimic — doar ce știi să păstrezi.
Am pornit motorul și am coborât încet spre vale. În oglinda retrovizoare, conacul se făcea tot mai mic.
„E timpul să încep și eu să trăiesc”, mi-am spus.
Și, pentru prima dată în ani, chiar am crezut în vorbele mele.