…nora mea, Mirela.
În secunda în care am văzut imaginea, simțeam cum mi se strânge inima ca într-un clește. Era îmbrăcată cu geaca ei roșie, aceea pe care o poartă mereu la cumpărături. Se uita stânga-dreapta, se grăbea, dar se vedea clar: cardul meu în mână, iar în cealaltă, teancul de bancnote scoase din bancomat.
Am simțit o arsură în obraji. O rușine și o durere cum n-am crezut că pot exista.
Am plecat de la bancă mergând încet, sprijinindu-mă de zidurile clădirilor. De câteva ori am crezut că o să cad. În mintea mea răsunau vorbele ei blânde:
„Mamă, lăsați-ne pe noi să avem grijă de dumneavoastră…”
Ajunsă acasă, m-am așezat pe marginea patului și m-am uitat la pereți minute bune. Apoi am hotărât: nu fac scandal, nu urlu, nu mă cert. Îmi cunosc băiatul. Dacă îi spuneam direct, se certa cu ea, poate ajungeau la despărțire… nu voiam să stric familia nimănui.
Dar nici să tac și să fiu furată ca o străină nu puteam.
Seara, când s-au întors acasă, am privit-o pe Mirela atent. Zâmbea, ca și cum totul era perfect. Mi-a spus:
„Mamă, v-am luat pâine proaspătă. Vreți să vă încălzesc ceva?”
Mi s-a strâns stomacul. Toată ziua nu mâncasem nimic. Parcă mâncarea îmi rămânea în gât.
Așa că am zis doar:
„Nu, mamă, lasă… nu mi-e foame.”
Mihai, băiatul meu cel mare, s-a așezat pe scaun lângă mine.
„Mamă, ești bine? Păreai cam palidă.”
L-am privit lung. El nu avea nicio vină. Știam asta. Dar în același timp, mă durea că, atâta amar de vreme, nu observase nimic.
„Sunt bine, mamă. Doar obosită.”
În noaptea aceea nu am dormit deloc. Mă tot întorceam de pe o parte pe alta, încercând să găsesc o soluție. Să tac? Să le spun? Să îi spun doar lui Mihai? Sau doar lui Horațiu?
Pe la cinci dimineața, m-am ridicat cu ochii umflați și m-am hotărât: adevărul trebuia spus, dar cu cap, nu cu scandal.
L-am sunat pe Horațiu. Era încă noapte la el, dar a răspuns imediat.
„Mamă? S-a întâmplat ceva?”
Vocea lui m-a rupt în două.
„Horațiu… am fost la bancă. Am văzut cine scoate banii.”
A tăcut. Cred că și inima lui a înghețat.
„Cine, mamă?”
„Mirela.”
Am auzit cum respiră tot mai greu.
„Mamă… Mihai știe?”
„Nu. Și nu vreau să-l rănesc. Dar nici să mai fiu mințită nu pot.”
Horațiu mi-a spus, hotărât:
„Vin acasă luna viitoare. Nu mai trimite bani până atunci.”
Atunci am realizat ceva: nu voiam să fie nimeni certat, nu voiam violență, nu voiam despărțiri. Eu voiam doar un lucru — respect.
În următoarele zile, Mirela se purta ca de obicei. Îmi întindea farfuria, îmi spăla hainele, mă întreba dacă mă doare ceva. Dar fiecare gest mă ardea, pentru că vedeam în spatele lui minciuna.
Într-o după-amiază, când Mihai era plecat la serviciu, i-am spus:
„Mirela, vreau să vorbim.”
A încremenit. Cred că a înțeles imediat.
Ne-am așezat la masă. Am privit-o în ochi și i-am zis calm:
„Am fost la bancă.”
Fața i s-a albit într-o clipă.
„Știu tot. Am văzut imaginile.”
A început să tremure. A încercat să spună ceva, dar nu ieșea niciun cuvânt.
„Mamă… eu…”
„De ce, Mirela? De ce nu mi-ai spus? Dacă aveai nevoie de bani, îți dădeam. Nu sunt bogată, dar nu sunt nici cu inima de piatră.”
Din ochii ei au început să curgă lacrimi mari.
„Iertați-mă… Mihai a rămas fără serviciu câteva luni. Aveam datorii. Am vrut să pun la loc, dar apoi… apoi m-am temut că o să aflați…”
Atunci am simțit ceva ce nu mă așteptam: mila.
Nu pentru că m-a furat.
Ci pentru că trăia cu frica asta în suflet, zi de zi.
„Mirela, dacă ai fi vorbit cu mine, te-aș fi ajutat. Dar așa… mi-ai călcat sufletul.”
Plângea cu capul în mâini.
„Vă rog… nu îi spuneți lui Mihai. Nu vreau să mă părăsească…”
Am inspirat adânc.
„Nu îi spun nimic. Dar de azi, cardul stă la mine. Iar tu… să nu mai pui mâna pe un leu fără să știu eu.”
A dat din cap, rușinată.
Câteva zile mai târziu, Mihai a găsit în mine o mamă mai liniștită, iar în Mirela o femeie schimbată, mai tăcută, mai atentă.
Seara, a venit la mine și mi-a zis:
„Mamă, nu știu ce ați vorbit, dar de atunci Mirela e alt om. Vă mulțumesc că sunteți răbdătoare cu noi.”
Iar eu, uitându-mă la el, am simțit că tot ce contează e să păstrăm pacea în familie, dar fără să ne lăsăm călcați în picioare.
Pentru că, oricât ai fi de bătrân, tot ai dreptul la respect.
Și la adevăr.