Adrian o urmărea din colțul încăperii, prefăcându-se că spală un pervaz. Îi observa fiecare mișcare. Clara nu se lăsase afectată nici de priviri, nici de vorbele tăioase. Își strângea geanta la piept și își păstra spatele drept, ca și cum ar fi promis cuiva — poate chiar ei însăși — că nimic n-o va doborî.
În timp ce ea își lăsa lucrurile într-un colț al holului, Adrian își dădu seama că nu părea deloc genul interesat de bani. Dar știa prea bine că primele impresii pot înșela.
Clara se apucă imediat de treabă. Nu se plângea, nu cerea ajutor, nu se uita în jur ca să vadă dacă o privește cineva. Doar mătura încet, cu grijă, ca și cum casa era a ei și trebuia să arate impecabil.
Adrian își drese glasul și se apropie.
— Ești nouă, nu? întrebă el, încercând să-și îngroașe vocea ca să nu fie recunoscut.
Clara ridică privirea. Ochii ei căprui păreau obosiți, dar curați, sinceri.
— Da… doar încerc să-mi fac treaba cât pot de bine.
— Așa e bine. Aici trebuie să fii atentă. Știi, oamenii ăștia… sunt cu fițe, zise el jucându-și rolul.
Clara nu râse, nu comentă. Doar dădu din cap.
— Eu sunt Adrian… adică… Adi. Muncitor pe aici, spuse el, aproape bâlbâindu-se.
— Eu sunt Clara. Încântată.
Dar în mod ciudat, vocea ei era caldă. Nu-l privea de sus, nu-l trata ca pe un nimeni. Pentru o clipă, Adrian simți o înțepătură în piept. De când nu mai vorbise cineva cu el simplu, omenește?
Clara continuă apoi să curețe cu grijă un colț al camerei. Adrian se prefăcu că bate cu ciocanul, dar de fapt o urmărea. Observă ceva ce nu văzuse înainte: Clara avea un plasture pe mână, destul de mare, ca și cum se tăiase recent.
— Te-ai lovit? întrebă el.
Ea tresări, surprinsă că cineva observase.
— Nu e nimic… doar un accident. Lucrez mult, asta e.
Dar vocea ei tremura puțin. Acolo era o poveste pe care nu voia s-o spună.
Adrian o privi mai atent. Deodată, femeia părea mai fragilă decât înainte. O urmă când se aplecă să ridice un scaun și văzu cum își apăsă discret spatele cu mâna, de parcă o durea.
— Ai nevoie de ajutor? întrebă el.
— Nu, mulțumesc. Trebuie să muncesc. Am nevoie de banii ăștia.
Spusele ei îl loviră direct în inimă. Nu ceruse mărire, nu ceruse nimic. Doar își făcea treaba cu o demnitate care dispăruse demult din viața lui, printre oameni falși.
Restul dimineții, Adrian o observă în tăcere. Clara lucra fără pauză, fără să ridice tonul, fără să se plângă. Când cineva lăsa intenționat un pahar pe jos, doar ca să vadă dacă reacționează, ea îl ridica fără un cuvânt.
La prânz, bucătăreasa scoase farfuriile pentru personal. Fiecare angajat primi câte o porție generoasă. Clara primi cea mai mică farfurie — intenționat.
Adrian așteptă reacția ei.
Clara privi farfuria, zâmbi ușor și mulțumi. Apoi, când toți ceilalți erau ocupați cu telefoanele, își împinse aproape jumătate din mâncare într-un pachet mic pe care îl băgă în geantă.
Adrian se apropie.
— De ce nu mănânci tot?
Clara se înroși.
— Pentru fetița mea. A rămas acasă… nu vreau să adoarmă flămândă.
Adrian simți cum i se strânge stomacul. Acolo, în fața lui, nu era o femeie care urmărea banii cuiva. Era o mamă care abia se ținea pe picioare, dar care nu renunța.
Pentru prima dată după mult timp, omul care se îmbrăcase în haine murdare ca să „demonteze o trădătoare” simți rușine. Rușine că judecase înainte să cunoască. Rușine că uitase cum arată oamenii buni.
Clara termină repede de mâncat și se ridică.
— Hai, Adi, trebuie să terminăm salonul înainte să se întoarcă stăpânul casei, spuse ea, fără să știe că vorbește chiar cu el.
Adrian își mușcă buza.
— Da… ai dreptate, răspunse el încet.
Pentru prima dată, nu mai era sigur că testul era pentru ea.
Ci pentru el.
Și adevărul abia începea să iasă la iveală.