Drumul până la casa Doamnei Elisabeta a fost scurt, dar pentru mine părea un urcuș din altă lume. Mirosea a ploaie, iar paltonul ei, pus peste umerii mei, mirosea a balsam de rufe scump, a grijă și a ceva ce nu mai simțisem de mult: siguranță.
Când am intrat în apartamentul ei din zona Tineretului, m-a izbit o căldură plăcută și mirosul de cacao fierbinte. Pe masă erau gogoși proaspete, oalele încă aburind. Max, pudelul, se învârtea pe lângă mine ca și cum mă cunoștea de-o viață.
M-am așezat încet, rușinată, udă leoarcă și tremurândă. Ea nu a spus nimic despre hainele mele, nici despre valiza jerpelită, nici despre faptul că probabil arătam ca o sperietoare. Doar mi-a pus o farfurie în față și a zis:
„Mănâncă, scumpa mea. Aici nu te judecă nimeni.”
Am simțit cum mi se strânge gâtul. Atât de simplu spus. Atât de rar auzit.
După micul dejun, m-a întrebat unde am de gând să merg. N-am putut răspunde. Tot ce aveam era un loc sub un foișor și o valiză jumătate goala. Ea m-a privit lung, și-a întins mâna peste masă și a spus:
„Stai la mine până te pui pe picioare. Nu cer nimic în schimb.”
Am izbucnit iar în plâns. Dar de data asta, lacrimile nu mai ardeau. Erau ca o supapă, o ușă care se deschidea.
Din ziua aceea, viața mea s-a rescris încet, pas cu pas. Doamna Elisabeta m-a dus la medic, a plătit analize, m-a ajutat să îmi caut un curs serios de calificare. Iar când am născut un băiețel perfect, cu ochi mari și liniștiți, ea a fost acolo, ținându-mi mâna.
L-am numit Mihai.
Ani la rând, m-am chinuit, dar niciodată singură. Am lucrat întâi într-o cofetărie, apoi la un cabinet medical ca recepționeră, am învățat din mers, am strâns bani ban cu ban. Mihai a crescut frumos, cuminte, curios. În fiecare seară trecea pe lângă poza Doamnei Elisabeta și spunea:
„Asta e bunica mea de suflet.”
Când a intrat la Medicină, am plâns mai tare decât la nașterea lui. A muncit nebunește, s-a zbătut, a prins rezidențiatul la chirurgie, în București, ceea ce pentru mine era un vis pe care nici nu avusesem curajul să-l visez.
În tot acest timp, părinții mei nu au întrebat de mine. Nu au sunat. Nu au trimis măcar un mesaj.
Până într-o zi.
Aveam patruzeci de ani când am primit o scrisoare lungă, cu un scris tremurat, în care Camelia și Radu Herdea mă rugau să-i lăsăm să-l vadă pe Mihai. „Suntem bătrâni, regretăm, vrem iertare”, spuneau.
Au menționat că au văzut într-un reportaj un „doctor tânăr, excepțional” care poartă numele meu de familie — nume pe care eu îl schimbasem după ce am împlinit 18 ani, dar al lui Mihai rămăsese același, din motive pe care nici eu nu le mai știam atunci.
Am ținut scrisoarea câteva minute în mână fără să respir. Apoi i-am arătat-o lui Mihai.
El a citit-o calm, fără să ridice privirea. Când a terminat, mi-a spus:
„Mamă, eu știu cine sunt. Și știu cine ești tu. Dacă vrei să-i vezi, mergem împreună. Dacă nu, îi las în trecut.”
Am mers.
Ne-am întâlnit într-o cafenea din centru. Camelia și Radu, îmbătrâniți, cu fețe împietrite între rușine și speranță. Când l-au văzut pe Mihai, au zâmbit larg, dar el și-a păstrat calmul profesional.
„Domnule și doamnă Herdea,” a spus el, politicos. „Eu sunt doctorul Mihai Radu. Nu sunt nepotul dumneavoastră. Nepotul pe care l-ați avut… l-ați pierdut în ziua în care ați dat-o afară pe mama.”
Am văzut cum li s-a rupt ceva în privire. Adevărul le-a căzut greu, ca o piatră.
N-au scos un cuvânt.
Mihai s-a ridicat, le-a strâns mâna și a încheiat:
„Sper să vă găsiți liniștea. Eu mi-am găsit-o deja.”
În drumul spre casă, l-am privit cu ochii în lacrimi. Nu de durere. De mândrie.
Fiul meu nu era doar chirurg.
Era dovada vie că uneori familia nu e cea care te naște.
E cea care te ridică atunci când lumea te lasă la pământ.