Era felul în care a spus „o oprire” care m-a făcut să simt un nod în gât. Tonul acela cald, dar hotărât, pe care îl folosesc oamenii obișnuiți să repare viețile altora. M-am așezat pe bancheta din spate, iar mașina s-a pus în mișcare lin, ca într-un vis.
Nu l-am întrebat unde mergem. Mi-era teamă că dacă deschid gura, o să izbucnesc în plâns. Așa că m-am uitat pe geam, la luminile orașului care treceau una câte una, ca niște amintiri care se duc și nu se mai întorc.
După câteva minute, Sorin s-a întors spre mine.
„Maria, oameni ca tine nu merită să doarmă în parcare. Ai făcut prea mult pentru mine ca să te las așa.”
Am încercat să zâmbesc, dar chipul mi se frângea.
„Sorin, eu nu am venit să-ți cer… nimic. Doar nu-mi mai rămăsese nimeni.”
El a clătinat din cap, aproape supărat.
„Ba ai avut. M-ai avut pe mine toată viața. Numai că n-ai vrut să mă deranjezi.”
Șoferul a virat spre un cartier cu blocuri noi, cu lumini aprinse în balcoane. Mi-am strâns geanta la piept, ca pe un colac de salvare. Mașina s-a oprit în fața unei clădiri înalte, cu paznic la intrare și marmură pe pereți.
„Unde suntem?” am întrebat încet.
Sorin mi-a zâmbit pentru prima dată de când mă luase în brațe.
„Acasă la mine.”
Simțeam genunchii moi când am coborât. A deschis ușa apartamentului și m-a poftit înăuntru. Mirosul de curat, liniștea, ordinea… toate îmi păreau din altă lume. Pe un perete era înrămată o fotografie din copilăria lui—în brațele mele. Nu știam că păstrase poza aia.
„Am ținut-o mereu aici,” a spus el, observând privirea mea. „Ca să nu uit niciodată cine m-a crescut.”
Mi s-a tăiat respirația. M-am așezat pe scaun ca să nu cad.
Sorin s-a aplecat lângă mine.
„Maria, nu vreau să te simți datoare. Ai casă aici cât vrei tu. Mâine mergem să vedem ce ai pierdut, să vorbim cu autoritățile. Dacă ai nevoie de medic, de acte, de haine… orice. Eu mă ocup.”
Nu mai știam de unde să adun cuvinte. Lacrimile mi se scurgeau pe obraji fără să le pot opri.
„Sorin… eu n-am avut niciodată pe nimeni să vorbească așa pentru mine.”
„Atunci e timpul să ai.”
În seara aia, după ce am făcut un duș fierbinte și mi-am pus haine curate pe care mi le lăsase pe pat, am ieșit în sufragerie. Sorin vorbea la telefon, cu voce joasă, ca un om care dă ordine clare.
„Da, mâine dimineață la prima oră… Da, pentru ea. Nu, nu accept refuz… Mulțumesc.”
Când m-a văzut, a închis.
„Totul e rezolvat.”
M-am uitat la el, la apartamentul acela scump, la lumina caldă, la fărăgrija pe care nu o mai simțisem de zeci de ani.
„Sorin… de ce faci toate astea?”
A venit spre mine, cu un zâmbet atât de sincer printre ridurile stresului încât mi s-a strâns inima.
„Pentru că dacă n-ai fi fost tu, n-aș fi ajuns om. Nici doctor, nici nimic. Tu m-ai învățat să fiu corect. Tu m-ai ridicat. Acum e rândul meu.”
Atunci am simțit, pentru prima dată în multe luni, că nu sunt singură pe lume.
A doua zi dimineață, Sorin m-a dus la blocul dărâmat. A vorbit cu pompieri, cu inspectori, cu oameni care altfel nici nu mi-ar fi răspuns. În câteva ore mi-au recuperat actele, pozele, două hăinuțe dragi și o cutie de lemn cu amintiri. Apoi m-a dus la Primărie, unde totul s-a rezolvat ca niciodată în viața mea.
În timp ce ieșeam pe trepte, cu hârtiile în brațe, Sorin mi-a pus mâna pe umăr.
„Maria, de azi începe altă viață. Și nu te mai las niciodată să treci singură prin necazuri.”
M-am uitat la el cu ochii plini de lacrimi și am simțit că Dumnezeu mi-a întins mâna într-o săptămână în care totul păruse pierdut.
Poate casa mea se dărâmase, dar viața mea nu.
Pentru că, uneori, familia adevărată nu e cea care îți închide ușa.
E cea care ți-o deschide.