Și de a doua zi, Lilia a simțit privirile colegelor cum o urmăresc pe hol, ca niște ace subțiri care îi înțepau pielea. Nu spunea nimeni nimic pe față, dar se vedea clar că șușotesc. Una ieșea brusc din birou, alta trăgea cu coada ochiului, iar a treia o măsura din cap până-n picioare, de parcă voia să ghicească cum arată soțul ei.
Lilia a ridicat din umeri și și-a văzut de treabă. De ani de zile era obișnuită să fie singură, să se descurce singură, să nu depindă de nimeni. Dar acum, când totul se schimbase, parcă îi tremura puțin inima. Nu din frică, ci din nesiguranța aceea veche, care se trezea de fiecare dată când viața o lua pe un drum nou.
Când s-a întors acasă, Ionut tocmai monta o poliță în bucătărie. Purta tricoul lui preferat, puțin uzat, și încălțările lăsate la marginea ușii. Avea un zâmbet larg, cald, care făcea casa să pară mai luminoasă.
– Cum a fost prima zi de nevastă? – a întrebat el, fără să întoarcă privirea.
– Ciudată, – a răspuns ea sincer. – Și… puțin amuzantă. Se uitau toți ca la urs.
– Normal. Nu mă vezi? Sunt un premiu, – a glumit el, iar Lilia a izbucnit în râs.
Râsul ei a umplut bucătăria, ca o apă curată care spală totul. Dar în același timp, gândul acela vechi continua s-o roadă: „Oare n-am greșit? Oare chiar merit liniștea asta?”
În seara aceea, au cinat simplu, o tocăniță de cartofi cu carne. Ionut a povestit ce planuri are la muncă, cum un client vrea o aplicație nouă și cât îl enervează colegul care bea cafeaua fără să spele cana. Lilia îl asculta și simțea o pace ciudată, pe care nu o mai avusese de ani întregi.
A doua zi dimineață, înainte să plece la serviciu, Ionut i-a lăsat un bilețel pe frigider:
„Să nu uiți că ești minunată. Te iubesc.”
Ea a rămas câteva secunde nemișcată. Era un mesaj scurt, dar avea în el ceva ce niciun alt bărbat nu-i mai spusese vreodată: siguranță. Nu pasiune ieftină, nu promisiuni goale, ci o liniște caldă, ca o pătură întinsă peste suflet.
Pe la prânz, când își încălzea mâncarea, colega Rodica s-a apropiat cu pași mici.
– Am auzit că te-ai măritat… felicitări, – a spus ea cu un zâmbet prea larg.
Lilia a mulțumit politicos. Rodica era genul care afla tot înaintea tuturor și punea sare pe rană doar ca să vadă cum reacționezi.
– Și… e mai tânăr? mai bătrân? – a întrebat ea, prefăcându-se interesată.
– Are patruzeci și opt, – a răspuns Lilia.
Rodica a ridicat din sprânceană, de parcă făcea un calcul complicat.
– Aha… bine, bine. Să fie într-un ceas bun, – a mai spus și a plecat.
Lilia a respirat adânc. A fost pentru prima dată când nu s-a simțit deranjată. Poate pentru că acum avea, în sfârșit, pe cineva acasă. Pe cineva care o aștepta.
Seara, Ionut a venit cu un buchet mic de flori. Nu scumpe, nu extravagante, ci simple: trei fire de garoafe roșii.
– Pentru nevasta mea, – a zis el.
Lilia a simțit cum i se strânge gâtul. Nu era vorba de flori. Era vorba de gest. De consecvență. De felul în care el îi aducea în viață picătură cu picătură ceea ce îi lipsise mereu.
Au trecut câteva săptămâni. Casa s-a schimbat încet: un pulover aruncat pe spătarul scaunului, o cană de cafea uitată pe balcon, două perne în plus pe canapea. Era un haos frumos, un haos în doi.
Într-o sâmbătă dimineață, Ionut a deschis geamul și a strigat:
– Hai, echipa! Plecăm la Piața Obor!
Lilia a izbucnit în râs și s-a încălțat rapid. Au cumpărat legume, brânză, o pungă de covrigi calzi și au mâncat pe o bancă, printre oameni care râdeau, se certau, negociau. Totul era viu, zgomotos, românesc.
Și atunci, privind chipul lui Ionut luminat de soare, Lilia a înțeles.
Nu era prea târziu. Nu fusese niciodată prea târziu. Toți anii în care se rătăcise, toate greșelile, toate durerile – o aduseseră aici. Într-un loc simplu, dar plin. Lângă un om care o alesese fără să clipească.
Și pentru prima dată după mult timp, Lilia nu s-a mai temut.
A simțit doar liniște. Și recunoștință.
Și iubire, așa cum vine ea la noi, românii: târziu, poate, dar sinceră și cu rădăcini adânci.