Un străin stătea în fața Clarei, aplecat ușor spre ea, cu mâinile ridicate într-un gest de împăcare, ca și cum încerca să o liniștească. Clara avea ochii mari, umezi, dar nu de frică — ci de rușine. În clipa în care l-a zărit pe Ion în prag, a închis pleoapele, ca și cum cineva ar fi stins lumina dintr-o dată.
Ion simțea cum sângele îi fierbe, dar picioarele refuzau să se miște. Bărbatul s-a întors și l-a privit cu un calm ciudat.
— Domnule… vă rog, nu vă speriați. Eu sunt Victor, asistentul social trimis de la Primărie. Doamna Clara a fost trecută în programul nou pentru îngrijire la domiciliu. Am bătut la ușă, dar probabil nu m-a auzit.
Ion clipea des, ca un om care nu știe dacă visează sau e treaz.
— Ce program? Ce asistent? Nu am cerut nimic, n-am semnat nimic. Cum ai intrat?
Victor și-a coborât privirea.
— Ușa era neîncuiată.
Ion a simțit cum i se strânge stomacul. El era convins că încuiase. Fie era atât de obosit încât uitase… fie cineva umblase la broască. Totuși, ceva în privirea Clarei îi spunea că nu intrusul era problema reală. Îi citea pe chip o povară mai veche, una ascunsă, ca o rană pe care o porți cu tine ani întregi.
— Clara? a întrebat Ion, fără să ridice tonul, dar cu voce tremurată. Ce se întâmplă?
Clara a înghițit greu.
— Ion… n-am vrut să afli așa. N-am vrut să te rănesc.
Victor făcu un pas în spate, lăsând loc aerului să circule.
— Eu… am chemat ajutor, Ion. Pentru mine. Pentru tine. Pentru noi. Nu mai poți singur. Te stingi pe picioare. Și eu stau și mă uit. Mă simt vinovată în fiecare zi. Știu că n-am dreptul, dar mănânc sufletul tău, Ion.
Cuvintele ei au căzut greu între ei, ca o lopată de pământ aruncată pe un sicriu.
Ion își lăsă umerii în jos.
— Clara… eu am promis.
— Și eu am promis, i-a răspuns ea încet. Dar promisiunea nu înseamnă să te pierzi pe tine. Eu nu vreau asta.
Pentru prima dată după mult timp, Ion și-a permis să plângă. Nu de furie, nu de neputință, ci de ușurarea pe care nici nu știa că o aștepta. Timp de cinci ani făcuse totul de unul singur, ținându-și durerea sub covor ca să nu o vadă nimeni. Dar Clara o simțise în fiecare secundă.
Victor s-a apropiat ușor și i-a întins o hârtie.
— E doar o înscriere în programul de sprijin. Nu vă costă nimic. Primăria acoperă tot. Eu vin o dată pe zi, o oră, să o ajut pe doamna Clara. Atât.
Ion a privit hârtia. Scrisul îi tremura în fața ochilor din cauza lacrimilor. A semnat fără să pună întrebări. Simțea că dacă ar întreba ceva, dacă ar spune ceva, ar izbucni în hohote de plâns.
Victor a plecat discret, iar în casă a rămas doar liniștea. Clara îl privea cu grijă, ca un copil care își așteaptă pedeapsa. Dar Ion s-a așezat lângă ea, i-a luat mâna și i-a sărutat degetele reci.
— Iartă-mă… a spus el. N-am vrut să te fac să te simți o povară.
Clara a tresărit.
— Eu să te iert? Ion, tu mi-ai salvat viața în fiecare zi, timp de cinci ani. Și ai făcut-o singur. E timpul să respirăm amândoi.
În săptămânile care au urmat, casa lor a început să prindă din nou viață. Victor venea zilnic. Clara se simțea mai în siguranță. Ion avea timp să doarmă, să mănânce liniștit, să iasă la o cafea cu un vechi coleg. Vecinii au observat că zâmbea din nou.
Dar cel mai important lucru s-a întâmplat într-o după-amiază de duminică. Ion i-a adus Clarei o floare și i-a spus simplu:
— Clara… vreau să trăim, nu doar să supraviețuim. Împreună.
Ea a închis ochii și a lăsat lacrimile să curgă.
— Asta mi-am dorit mereu, Ion.
Și în acel moment, amândoi au înțeles că adevărata loialitate nu înseamnă sacrificiu fără capăt, ci curajul de a cere ajutor. Iar ajutorul, atunci când vine, nu îți ia din iubire — o face mai puternică.