Am intrat în bucătărie aproape împiedicându-mă, cu inima lovindu-mi coastele ca un ciocan. Sorina trăgea de mine cu o forță pe care n-aș fi crezut-o posibilă, iar țipetele invitaților se estompau în spatele nostru, ca un vuiet de furtună pe care îl auzi prin geam.
„Sorina, oprește-te!”, am reușit să bâigui. „Ce se întâmplă? Ce-a fost asta?”
Ea nu s-a oprit. M-a împins spre ieșirea pentru personal, unde mirosul de sarmale reîncălzite și detergent de vase se amesteca cu parfumul scump al nunții. Avea lacrimi în ochi.
„Maria, dacă rămâi aici… nu mai pleci întreagă. Ți-am zis eu că omul ăsta nu e ce pare.”
„Dar ce-a făcut? Ce știi? Ce-ai aflat?” am întrebat, tremurând.
Sorina s-a întors spre mine și m-a prins de umeri. Era udă leoarcă de transpirație. „Am coborât la subsol când nu mă vedea nimeni. Am auzit cum vorbea la telefon. Spunea că după tăierea tortului ‘o să fie gata’, că ‘doar așa poate să pună mâna pe bani’. Vorbea despre tine, Maria. Despre tine! Spunea că tu oricum ‘nu contezi ca persoană’, ci ‘doar ca avere.’”
Mi-am simțit genunchii moale. „Avere? Sorina, eu… ce avere?”
„Ți-ai vândut tu vreodată pământul? Nu. Ai rămas moștenitoare la partea ta. Crezi că nu știa? Crezi că nu s-a interesat? Tot Dorin a aranjat ca notarul să fie acolo azi, să semnezi actele după tăierea tortului. În glazură era ceva. Ai fi leșinat, iar el te-ar fi dus ‘în spate’, în mașina lui. Așa își pregătea drumul.”
Mi s-a făcut greață. Îmi țineam de rochie să nu cad.
Dar nu aveam timp.
De undeva, din bucătărie, s-a auzit trântită o ușă. Apoi, pași. Pași grei. Prea grei ca să fie ai unui chelner speriat.
„Sorina,” am șoptit, „e el.”
Ea a tras aer adânc. „Trebuie să coborâm pe scări. Ieșirea din spate dă direct în parc. Dacă ajungem la stradă și o luăm spre centru, suntem salvate.”
Am fugit iar. Tocurile îmi alunecau pe gresia udă, dar Sorina m-a ținut de mână. Când am ajuns la scările care coborau în exterior, am auzit glasul lui Dorin răsunând:
„MARIA! Întoarce-te aici!”
Am simțit cum fiecare fir de păr mi se ridică pe ceafă.
Sorina s-a întors spre mine, cu ochii mari. „Nu te opri. Nu te uita înapoi. Hai!”
Am fugit pe scările metalice, rochia mi se agăța, dar nu-mi păsa. Când am atins asfaltul rece, am simțit o briză de libertate, scurtă, până când am auzit:
BUM.
O lovitură în ușa metalică de sus. Dorin împingea în ea.
„FUGIM ÎN PARC!” am țipat.
Aleile erau luminate slab, iar frunzele ude foșneau sub pantofii noștri. Sorina respira sacadat. „Dacă ajungem la strada mare, ne amestecăm printre oameni. Maria, mai ai telefonul?”
„Nu… mi l-am lăsat în geantă… în sala mare…”
„Perfect, n-are cum să te mai urmărească pe GPS,” a zis ea, iar apoi a adăugat: „Dar nici noi nu putem suna pe nimeni.”
În spatele nostru, se auzeau pași. Rapizi. Hotărâți.
„Sorina… nu cred că scăpăm.”
„Ba da,” a zis ea, strângându-mi mâna. „Îl cunoaștem noi pe Dumnezeu, nu el.”
Când am ajuns la ieșirea spre stradă, un taxi stătea oprit la semafor. Șoferul vorbea la telefon cu geamul deschis.
„Domnule!” am țipat. „Vă rugăm, luați-ne! E o urgență!”
Omul s-a întors mirat, apoi a văzut rochiile noastre murdare, fețele palide, panica. Într-o secundă, a descuiat ușile.
Am intrat în mașină, iar Sorina a închis trântind. „Plecați! Vă rugăm!”
Șoferul n-a mai întrebat nimic. A accelerat.
Pe măsură ce ne îndepărtam, l-am văzut pe Dorin ieșind din parc, căutând cu privirea. Când a văzut taxiul… a început să alerge.
Dar semaforul s-a făcut verde. Iar noi… am dispărut.
Am izbucnit în plâns, iar Sorina m-a tras la pieptul ei.
„Gata, Maria… ești în siguranță.”
Și atunci, pentru prima dată în seara aceea, am crezut-o.
Fiindcă în sfârșit lăsam în urmă tot ce era mai întunecat din ziua în care trebuia să-mi fie cel mai fericit moment. Și am înțeles un adevăr simplu, pe care nu-l vezi decât în clipa în care îți tremură sufletul:
Nu toți oamenii care zâmbesc la tine îți vor binele. Dar cei care aleargă cu tine în miez de noapte… sunt cei care nu te vor lăsa niciodată singură.
A fost începutul salvării mele. Și, culmea, tot începutul unei vieți noi, trăite cu ochii larg deschiși.