Marica a rămas dreaptă, ținându-se de marginea ușii, dar privirea ei nu mai era cea a unei femei zdrobite. În ochii ei se aprinsese o scânteie veche, una pe care Cristian o uitase de mult: scânteia femeii care muncise cot la cot cu soțul ei toată viața.
„Cum adică nu mai era al lui?” a izbucnit Cristian, dând un pas înapoi. „Știu foarte bine ce a scris tata în testament!”
Avocatul și-a aranjat ochelarii.
„Despre testament vorbim imediat. Dar înainte… ar fi bine să înțelegeți că această casă a fost vândută, acum doi ani, către… soția lui. Doamna Marica este singurul proprietar de drept. Integral.”
Silenzio. Ca la teatru, când publicul nu știe dacă trebuie să respire sau nu.
Andreea și-a dus mâna la gură.
Cristian a început să râdă isteric.
„Minți! Tata nu i-ar fi dat casa ei! Știa că nu se pricepe la acte! Știa că—”
„Știa foarte bine ce face,” l-a întrerupt domnul Herdelea. „Și, dacă îmi permiteți, v-a ascuns intenționat acest amănunt. Mi-a spus, cu câteva luni înainte să moară: «Vreau liniște pentru Marica. Dacă băiatul o apucă iar pe arătură, să nu o lase pe drumuri.»”
Cristian s-a înroșit și mai tare. „E o invenție!”
Polițistul din stânga a ridicat o hârtie.
„Avem ordinul de evacuare provizorie. Conform legii, proprietarul poate solicita evacuarea ocupanților neautorizați.”
„Adică pe noi?!” a țipat Andreea.
„Exact,” a spus calm polițistul.
Marica a privit în jur. Pereții casei ei. Casa în care muncise și economisise fiecare leu cu soțul ei. Casa în care crescuse pe Cristian, îi făcuse pachetul pentru școală și îl certase când își trântise ghiozdanul pe jos. Casa în care, cu ani în urmă, Cristian îi spusese: „Mama, când o să fiu mare, am să am grijă de tine.”
Cuvintele acelea se spărgeau acum în mii de bucăți.
„Vreau doar să intru în casă,” a spus ea, cu o voce blândă, dar hotărâtă.
„Nu-i da voie!” a zbierat Cristian, dar polițistul i-a făcut semn să tacă.
Marica a pășit în hol, inspirând adânc mirosul familiar de lemn vechi și detergent cu lămâie. O lacrimă i s-a oprit în colțul ochilor, dar nu a lăsat-o să cadă.
„Ai schimbat mobila,” a observat ea, privind spre sufragerie.
„E casa mea!” a repetat Cristian, dar vocea îi tremura.
Avocatul a pus dosarul pe masă și l-a deschis.
„Cristian, ești trecut în testament. Dar nu la casă.”
Cristian a clipit des.
„Atunci la ce?”
Domnul Herdelea a scos o hârtie mică, îndoită cu grijă. „Banii din contul comun. Cinci mii de lei. Tatăl dumneavoastră a considerat că este o sumă suficientă ca să vă ‘descurcați singur, măcar o dată în viață’.”
Andreea a scăpat mostrele de vopsea pe jos.
Cristian a încremenit.
Marica l-a privit cu o tristețe grea, fără ură, fără venin.
„Cinci mii de lei,” a murmurat ea. „Atât ai ajuns pentru tatăl tău?”
„Nu e adevărat!” a urlat Cristian. „M-ați mințit pe toți!”
Polițistul s-a apropiat.
„Domnule, trebuie să părăsiți locuința. Acum.”
Cristian a vrut să mai spună ceva, dar privirea mamei lui l-a oprit. Era o privire pe care nu o mai văzuse niciodată: o combinație de dezamăgire, curaj și o libertate nouă, proaspătă.
O libertate fără el.
Andreea, văzând că situația e pierdută, a început să strângă lucrurile repede. Cristian, în cele din urmă, s-a lăsat pe vine, fără putere, și a șoptit:
„Mama… eu… am crezut că…”
„Știu ce ai crezut,” a zis Marica. „Și de asta sunt aici. Ca să nu mai creadă nimeni că sunt o povară.”
Polițiștii au escortat cuplul afară. Ușa s-a închis încet.
Marica a rămas singură în sufragerie. Casa era tăcută, dar nu pustie — era a ei. Din nou.
A atins brațul fotoliului vechi și a zâmbit.
„Ai avut dreptate, omule,” a murmurat ea către soțul ei. „Ai făcut bine.”
Apoi a tras adânc aer în piept.
Avea o casă.
Avea dreptate.
Avea liniște.
Și, pentru prima dată după mult timp, avea un viitor.