Când ușa ambulanței s-a închis, în sfârșit am rămas doar noi două. Motorul huruita, iar sirena scâncea în depărtare, dar tot ce auzeam era respirația sacadată a mamei. Avea mâinile strânse în poală, iar ochii îi tremurau a lacrimi pe care încerca să le ascundă.
„Mamă… ce se întâmplă?”, am șoptit cu glasul sugrumat de teamă.
Ea nu mi-a răspuns imediat. Părea că se luptă cu ceva în interior, ca și cum cuvintele pe care urma să le rostească ar fi putut nărui toată lumea mea. Și așa era.
„Andreea…”, a spus în cele din urmă, cu o voce joasă. „Nu trebuia să te măriți cu el. Nu azi. Nu niciodată.”
Am simțit cum mi se strânge stomacul. „De ce? Ce ai văzut? Ce știi?”
Mama a inspirat adânc, apoi m-a privit direct, cu o privire pe care nu o mai văzusem niciodată. Era amestec de teamă, vină și o hotărâre de fier.
„Dan și familia lui… nu sunt cine crezi tu că sunt.”
Am vrut să protestez, dar mâna ei a prins-o pe a mea. Strâns. Mult prea strâns.
„Ascultă-mă până la capăt. Te rog.”
Și am ascultat.
„Tatăl lui Dan m-a contactat acum două săptămâni. Știa că tu vei moșteni totul de la bunicul tău. Știa că ai acces la conturi, la terenuri, la tot. M-a chemat la o întâlnire. A spus că trebuie să semnez ceva. O hârtie cu datorie de două sute cincizeci de mii de lei. A spus că tu ai garantat-o.”
Am simțit cum mă lovește un val de frig. „Eu? Dar eu n-am semnat nimic!”
„Știu”, a spus mama, cu voce tare, aproape furioasă. „Erau acte false, Andreea. Și aveau pregătit și ceva mai rău. Dacă refuzam să semnez, au amenințat că, după nuntă, te vor declara instabilă… și tu știi ce înseamnă asta când vine vorba de bani și moșteniri.”
Am înlemnit. Aerul devenise greu, ca și cum întreaga ambulanță mă strângea între pereții ei.
„De ce… de ce ar face asta?”, am șoptit.
Mama m-a privit ca o femeie care și-a văzut copilul în pragul prăpastiei.
„Pentru bani. Pentru imperiul bunicului tău. Familia lui Dan e îngropată în datorii. Au nevoie de tine. Nu pentru dragoste, ci pentru portofelul pe care-l ai în spate.”
Lacrimile mi s-au strâns în ochi, dar nu le-am dat drumul. Era ca și cum orgoliul, durerea și rușinea se strângeau într-un nod imposibil de desfăcut.
„Și de ce panică… de ce reacția aia când am căzut?”, am întrebat.
Mama a răspuns imediat:
„Pentru că știau că, dacă ajungi la spitalul lor, te pot izola. Te pot controla. Te pot face să semnezi orice. Căzătura ta le-a dat planurile peste cap. Și faptul că m-am ținut după tine i-a speriat. Ei credeau că vor controla totul.”
Am simțit cum sângele îmi pulsează în tâmple. Întreaga mea viață, tot ce crezusem despre Dan, despre viitorul nostru, se destrăma.
Ambulanța a oprit. Ușile s-au deschis, iar aerul rece mi-a lovit obrajii. Mama mi-a oferit mâna și am coborât. Eram la spitalul de stat, nu la clinica lor luxoasă. Aici nu aveau control.
Mai târziu, când medicul m-a examinat, mi-a spus calm: „Nu aveți nicio entorsă. Sunteți doar speriată.”
Avea dreptate.
Dar nu pentru căzătura mea.
Ci pentru adevărul pe care tocmai îl aflasem.
Când am ieșit din cabinet, mama stătea pe bancă, privindu-mă cu aceeași ochi de femeie care luptase pentru mine toată viața. M-am așezat lângă ea, iar ea mi-a luat mâna.
„Andreea, știu că te doare. Știu că simți că s-a rupt totul. Dar astăzi… astăzi ți-ai salvat viața. Și eu mi-am salvat copilul.”
Am rămas tăcute câteva clipe. Apoi am simțit cum ceva din mine se schimbă. Durerea nu mai era doar durere. Devenea putere.
„Nu mă mai întorc”, am spus încet, dar hotărât. „Nu mă mai duc la altare cu oameni care mă mint. Nu mai vreau să trăiesc în umbra banilor. Dacă vine dragostea… vine. Dar nu așa.”
Mama mi-a strâns mâna, iar în ochii ei a apărut, pentru prima dată în acea zi, un zâmbet adevărat.
„Așa te vreau.”
Și acolo, în spitalul simplu, cu miros de dezinfectant și oameni grăbiți pe holuri, am simțit că nu am pierdut nimic.
Dimpotrivă.
Am început, în sfârșit, să-mi câștig viața înapoi.