Mi-am ținut respirația când am deschis dosarul. Filele foșneau greu, ca și cum fiecare pagină purta câte o bucată din viața Biancăi, ascunsă de mine prea mult timp. Iar pe primele rânduri am simțit cum mi se strânge stomacul. Erau acolo extrase de cont, declarații de la vecini, fotografii făcute pe ascuns și un raport scris cu un pix albastru, cu litere mici și ordonate.
M-am așezat mai bine pe scaun, iar investigatorul m-a privit în tăcere, așteptând reacția mea.
Primul lucru care mi-a sărit în ochi au fost niște plăți ciudate, sume de câte 2.500 sau 3.000 de lei, retrase constant, în fiecare lună, de pe cardul Biancăi. Doar că banii nu ajungeau în casa lor, nici în vreun cont de economii. Plecau spre un cont pe numele mamei lui Robert. Aceeași femeie care o punea în genunchi în bucătărie.
Apoi au urmat fotografiile. În prima, Bianca stătea la masă, cu farfuria goală în față și cu privirea pierdută. În alta, îl vedeam pe Robert ridicând vocea, iar mâna lui ridicată în aer spunea mai mult decât orice cuvânt.
Am închis ochii o secundă. Mă durea capul. Mă durea sufletul.
— Doamnă Marin, a zis investigatorul încet, fata dumneavoastră trăiește într-un mediu abuziv. Control financiar, control emoțional, umilințe. Iar familia lui… nu e deloc ce pare.
Am simțit cum mi se înmoaie brațele. Atâția ani mă mințisem singură. Atâția ani mă convinsesem că „e bine”, doar pentru că voiam cu disperare să fie așa.
— Și Robert? am reușit să întreb.
Bărbatul a dat din cap, cu un oftat greu.
— Implicat în lucruri murdare. Afaceri făcute pe sub masă. Presiuni la oameni, datorii ascunse. Și mai e ceva… au încercat să o treacă pe Bianca drept garant pentru niște datorii. Dacă nu accepta, o amenințau.
Am simțit cum mi se face greață. Era clar: fiica mea trăia un coșmar, iar eu, mama, nu știusem nimic. Am închis dosarul și m-am ridicat în picioare.
— Ce aveți de gând să faceți? a întrebat investigatorul.
— Ce trebuie făcut, am răspuns. Nimeni, dar nimeni, nu-mi calcă fata în picioare.
În seara aceea, m-am întors la hotel, dar n-am dormit. Am stat cu lumina aprinsă, cu dosarul deschis în fața mea, recitind fiecare rând. Pe la trei dimineața am decis: nu mai amânam nimic.
A doua zi am mers direct la casa lor. Ușa era, ca și data trecută, întredeschisă. Am intrat fără să bat. Soacra ei stătea în living, își pila unghiile, cu un aer de regină deranjată.
— Ați venit iar? a spus ea, ridicând o sprânceană.
— Da. De data asta nu pentru vizită.
Bianca a coborât scările încet, cu ochii roșii. Când m-a văzut, buza i-a început să tremure.
— Mamă… nu trebuia să…
— Ba da, am întrerupt-o. Trebuia.
M-am întors spre soacră:
— Am tot dosarul. Toate abuzurile. Toate tranzacțiile. Știu și de datoriile pe care vreți să i le puneți în cârcă Biancăi. Și mai știu ceva: că vă e groază ca asta să ajungă la poliție. Sau în presă. Poate chiar la fisc.
Pentru prima dată, femeia aia perfect aranjată a amuțit. A lăsat pila jos.
— Nu știți ce spuneți, a îngânat ea.
— Ba știu. Și mai știu că dacă nu o lăsați în pace pe fata mea, fac totul public.
Robert a apărut în hol, încruntat și somnoros.
— Ce se întâmplă aici?
— Se întâmplă, am zis eu, că Bianca pleacă azi. Cu mine. Și nu o mai atinge nimeni. Nu o mai jignește nimeni. Și, dacă nu vreți probleme, o lăsați în pace definitiv.
Robert s-a uitat la soacră-sa. A văzut dosarul în mâna mea. A văzut frica din ochii ei.
Și a tăcut.
Bianca m-a privit lung, cu o teamă adâncă — teama omului prins între viață și libertate. I-am întins mâna.
— Hai acasă, mamă.
A făcut un pas. Apoi încă unul. Iar când a ajuns lângă mine, a început să plângă în hohote.
Am ieșit împreună pe ușă, cu capul sus, ca două femei care tocmai au rupt lanțuri invizibile.
În mașină, Bianca șoptea:
— Mamă… îți mulțumesc…
Iar eu i-am strâns mâna, uitându-mă înainte, spre drumul care ne ducea spre gara din Cluj, spre o viață nouă.
— Nu-mi mulțumi. Asta face o mamă. Luptă. Și te ia acasă când lumea te rănește.
Pentru prima dată după ani de tăcere, o rază de lumină i-a revenit în priviri.
Și în momentul acela am știut: viața noastră începea din nou. De data asta, împreună.