S-au dat mâini, s-au spus politețuri. Eu i-am condus până la lift. Cristian a fost ultimul care a intrat. S-a întors spre mine chiar înainte să se închidă ușile.
— Mulțumesc, Carla.
— Doar îmi fac treaba, domnule Ardelean — am răspuns.
După ce au dispărut, am tras aer în piept. M-am întors în sala de ședințe să strâng. Ridicam paharele și aranjam scaunele, când l-am văzut. Un pix negru, scump, fix în locul în care stătuse Cristian. L-am luat ca să fug după el.
Numai că el stătea deja în cadrul ușii.
— Scuză-mă — a spus —. Cred că mi-am uitat…
— Pixul dumneavoastră — am completat, ridicându-l.
A venit spre mine și și-a întins mâna ca să îl ia. Și atunci s-a rupt lumea în două.
Pe mâna lui dreaptă, pe inelar, strălucea un inel de argint. Un cerc cu modele geometrice, foarte bine definite. Mi s-a tăiat respirația. Cunoșteam inelul ăla. Fiecare linie, fiecare umbră. Aveam gemenul lui la gât de douăzeci de ani.
Timpul s-a oprit. Inima îmi bătea ca o pasăre prinsă în colivie. Fără să gândesc, am dus mâna la lănțișor. Am scos inelul meu. A rămas atârnat în aer, rotindu-se ușor. Era identic.
Dar de ce purta el același inel ca tata? Și ce însemna coincidența asta imposibilă?
Ceva era pe cale să iasă la suprafață… ceva care putea să dărâme totul.
…și în clipa aia am simțit cum podeaua parcă se mișcă sub picioarele mele. M-am sprijinit de marginea mesei, încercând să îmi țin respirația sub control. Cristian mă privea, iar în ochii lui nu mai era siguranța pe care o afișase în timpul întâlnirii. Era altceva. O ezitare. O teamă. Ca și cum vedea o fantomă.
— De unde ai…? — a început el, dar vocea i s-a stins.
Am strâns inelul între degete, simțind metalul rece, familiar, ca un colț de trecut pe care îl credeam închis pentru totdeauna.
— A fost al tatălui meu — am spus, și vocea mi-a ieșit mai subțire decât voiam. — L-am purtat de când eram copil.
Cristian a închis ușa în urma lui cu un gest lent, aproape ritualic. Sala a rămas goală, doar noi doi și două destine care, fără să știm, se împletiseră de mult.
— Carla… — a zis el rar, de parcă mi-ar fi rostit numele pentru prima dată — …nu poate fi o coincidență.
Mi-am simțit genunchii moi. M-am așezat pe primul scaun pe care l-am găsit. El a rămas în picioare, cu mâinile încordate pe spătarul unui scaun. Tăcea, iar tăcerea aceea era mai grea decât orice cuvânt.
— Ce înseamnă inelul ăsta? — l-am întrebat, cu glas tremurat. — Tata nu mi-a spus niciodată nimic.
Cristian a respirat adânc.
— Pentru că nu a apucat, Carla.
M-am uitat la el, neînțelegând.
— Tatăl tău… îl chema Mircea, nu?
Am simțit cum îmi fuge sângele din obraji.
— Da… Cum știți asta?
— Pentru că Mircea n-a fost doar un simplu arhitect. A fost partenerul meu. Prietenul meu cel mai bun. Și… omul fără de care n-aș fi construit nimic din ceea ce vezi azi.
Am rămas fără aer.
Cristian s-a apropiat și s-a așezat vizavi de mine. Părea un om care purtase o povară prea mulți ani.
— Noi doi am făcut inelele astea împreună, acum aproape treizeci de ani — a continuat el. — Un fel de simbol al promisiunii că, orice ar fi, nu ne vom trăda niciodată unul pe altul. Aveam mari planuri… dar totul s-a rupt într-o singură noapte.
Mi-a simțit privirea întrebare, așa că a continuat:
— Mircea a dispărut dintr-o dată. Nu mi-a spus nimic, nu mi-a lăsat niciun semn. L-am căutat în spitale, pe la cunoscuți… nimic. Când am aflat că murise… — a ezitat, ca și cum ar fi mușcat dintr-un adevăr aspru — …n-am înțeles de ce plecase fără să îmi spună nimic. M-am învinovățit ani de zile.
Liniștea dintre noi s-a lăsat ca o pătură groasă.
— Dar… — am reușit eu să întreb — …de ce mă căutați?
Ochii lui Cristian s-au închis pentru o secundă. Când i-a deschis, erau umezi.
— Pentru că Mircea mi-a trimis o scrisoare. Cu o zi înainte să moară. Și în scrisoarea aia scria doar atât: „Dacă mi se întâmplă ceva, caută-i fata. Ea trebuie să știe adevărul.”
Mi-a amorțit pielea.
— Ce adevăr?
Cristian a dat din cap, încet.
— Că tot ce am construit noi… tot ce am visat… a fost furat.
Am clipit.
— Cum adică „furat”?
— Mircea descoperise ceva. Un furt imens, o schemă prin care cineva ne lua proiectele, ideile, muncile. Urma să vină cu dovezi. Dar n-a mai apucat. Și omul care a orchestrat totul… e încă acolo, la vârf. Puternic. Neatins.
O căldură rece mi-a coborât pe șira spinării.
— Și eu? Eu ce legătură am?
Cristian și-a apropiat scaunul de al meu.
— Tu ești singurul om care mai poate dovedi adevărul. Mircea ți-a lăsat ceva. Ceva important. M-am uitat după tine ani de zile, până când… — a zâmbit amar — …până când am recunoscut inelul.
Am simțit cum aerul se răsucește în jurul meu.
— Ce anume mi-a lăsat?
Cristian a întins mâna spre servieta lui, a deschis-o și a scos un plic vechi, îngălbenit, cu numele meu scris tremurat: Carla.
Mi-a pus plicul în palmă.
— Asta e cheia, Carla. Aici e adevărul pe care tata a murit încercând să îl protejeze.
Am ținut plicul strâns, simțind hârtia fragile, ca o inimă care încă bătea.
Am inspirat adânc și l-am deschis.
Când am tras prima foaie, am văzut doar atât: o schiță. Una simplă, făcută cu pixul. Dar când am întors-o spre lumină, mi-a înghețat sângele.
Era exact sediul pe care îl prezentaserăm în ziua aceea.
Detaliu cu detaliu.
Schițat de tata… cu douăzeci și cinci de ani înainte.
Cristian și-a trecut mâna peste față.
— Știi ce înseamnă asta, nu?
Am dat din cap, cu inima bătând nebunește.
— Înseamnă că cineva v-a furat munca cu ani înainte să o faceți.
— Și acum — a spus Cristian, cu o voce joasă, hotărâtă — …avem dovada.
Pentru prima dată în viață, am simțit că nu port inelul tatălui meu… ci că el mă poartă pe mine. Spre adevăr. Spre dreptate.
Și, poate, spre începutul unei povești pe care nu mi-aș fi imaginat-o niciodată.