Fata a încremenit. Ochii i s-au umbrit pentru o clipă, iar zâmbetul i s-a șters.
– Mamă, ți-am spus să nu-l întrebi despre asta… – a murmurat, și-a șters mâinile pe un prosop și a plecat în camera ei.
Maria a rămas în bucătărie, privind cum picăturile de apă se prelingeau pe farfurii. Ce putea fi atât de greu de spus? Ce ascundea băiatul acela?
În seara aceea n-a dormit. Petru sforăia liniștit lângă ea, dar Maria se tot frământa, cu ochii în tavan. A doua zi, când Ioana a plecat la facultate, mama s-a așezat la calculator și a început să caute – colegiul unde învăța Andrei, pagini de Facebook, orice urmă.
A găsit o poză veche. Andrei, un copil de vreo doisprezece ani, într-un orfelinat. Sub poză, cineva comentase: „Andrei, băiatul nostru cuminte, a plecat spre o viață mai bună”.
Inima i s-a strâns. A închis laptopul și a rămas în tăcere. Acum înțelegea. Poate de aceea Ioana îi spusese să nu întrebe.
Când fata s-a întors acasă, Maria o aștepta cu o cană de ceai.
– Ioana, știu despre Andrei. Nu te supăra că am căutat.
Fata a lăsat ghiozdanul jos și s-a uitat lung la ea.
– El n-a vrut să-ți spună. Se rușinează. A crescut într-un centru de plasament. Dar e un om bun, mamă, nu-ți poți imagina cât de bun. M-a ajutat la examene, mi-a cumpărat medicamente când am fost bolnavă, deși n-avea bani.
Maria a întins mâna și i-a prins-o pe a ei.
– Nu-l judec. Doar mi-ar fi plăcut să știu.
A doua zi, la prânz, Andrei a venit din nou. Ținea în mână un buchet mic de flori – trei crizanteme galbene și o ramură de verdeață.
– Bună ziua, doamnă Maria, – a spus timid. – Am venit să vă mulțumesc pentru cină de aseară. Și… îmi pare rău dacă am părut stângaci.
Maria l-a privit altfel de data asta. În ochii lui era o căldură sinceră, dar și un soi de teamă.
– Lasă, dragule, toți am fost tineri, – i-a spus ea, invitându-l în casă. – Hai, stai jos, bem un ceai.
Petru a apărut în prag, și-a strâns mâinile în șold și a zâmbit.
– Ei, băiete, am o mașină în curte care face figuri. Poate te uiți la ea?
Andrei a zâmbit larg.
– Sigur, domnule Petru, cu mare plăcere.
Au ieșit amândoi afară, iar Ioana și mama au rămas în ușă, privind. Pentru prima dată, Maria a simțit că poate respira ușurată. Nu pentru că fata ei găsise un băiat, ci pentru că acel băiat, crescut fără familie, părea să fi înțeles ce înseamnă respectul, bunul-simț și munca.
Seara, când au intrat înapoi în casă, Petru a spus zâmbind:
– Măi, băiatul ăsta are aur în mâini. Mi-a pornit mașina dintr-o nimica toată.
Maria a râs ușor.
– Poate că are și aur în suflet, Petru.
Ioana l-a privit pe Andrei și a zâmbit cu ochii umezi. Era clar că între ei nu era doar o simpatie de tinerețe, ci începutul a ceva adevărat.
În zilele ce-au urmat, Andrei a tot venit prin preajmă – ba să ajute la cumpărături, ba să repare câte ceva. Într-o seară, când toți trei stăteau la masă, Maria a spus simplu:
– Ioana, dacă vreodată o să-l iubești cu adevărat, să nu-ți fie rușine de el. Că nu contează de unde vii, ci ce fel de om ești.
Fata a dat din cap, iar în ochii lui Andrei s-a văzut pentru prima dată ceva ce Maria nu mai văzuse niciodată: liniște.
Și atunci, în sufletul ei, mama a știut că a venit momentul să-și lase fiica să trăiască propriile alegeri, oricât de neașteptate ar fi fost.