Am simțit cum îmi tremură genunchii. Totul se întâmpla prea repede, prea brusc, iar mintea mea încerca să lege fire care pur și simplu nu se potriveau. Mama îl strângea încă în brațe, de parcă îl găsise după ani de zile. Iar Sandu… Sandu părea paralizat.
— Mamă… ce se întâmplă? am reușit să șoptesc.
Mama s-a desprins încet de el, și-a șters lacrimile cu dosul palmei, apoi s-a uitat spre mine cu o privire încă tulburată.
— Liana… trebuie să intrăm. Avem multe de vorbit.
Tonul ei nu îl mai auzisem niciodată. Nici când am luat primul doi la matematică, nici când am spart geamul vecinului. Era un amestec ciudat de bucurie, panică și teamă.
Am intrat toți trei în sufragerie. Mama l-a poftit pe Sandu să ia loc, iar eu m-am așezat lângă el, încă ținându-i mâna. Degetele lui erau reci, iar privirea pierdută.
— Vă cunoașteți? am întrebat, încercând să rup tăcerea.
Mama a inspirat adânc, ca și cum urma să ridice o greutate grea din suflet.
— Da… îl cunosc. Dar nu așa cum crezi tu.
Sandu a închis ochii, de parcă strângea în el o durere veche. Atunci am simțit cum stomacul mi se strânge și mai tare.
Mama a continuat:
— Liana… cu mulți ani înainte să-l cunosc pe tatăl tău, am fost logodită. Eram tânără, naivă și îl iubeam pe un bărbat pe nume Sandu. Am plănuit nunta, ne făceam vise… dar într-o dimineață el a dispărut. Fără explicații. Fără scrisori. Fără nimic.
Am tresărit.
— Dispariție? Mamă, cum adică?
Ea a dat din cap, cu ochii umezi:
— A plecat. A fugit. Și m-a lăsat cu sufletul făcut bucăți.
M-am întors spre Sandu, uluită. El își frământa mâinile, incapabil să ridice privirea spre mine.
— Liana… nu am fugit de ea, a spus el încet. Am fugit de mine.
Mama a oftat, dar nu mai părea furioasă. Era doar obosită.
— Sandu a aflat atunci că viitoarea lui soție era gravidă. Dar nu cu el. Ci cu altcineva. Așa i s-a spus. O minciună care l-a rupt pe dinăuntru.
Am simțit cum inima îmi bate ca un ciocan.
— Gravidă? Tu?
Mama a dat încet din cap.
— Da, dar nu era adevărat. A fost un zvon rău, întins de cineva care nu suporta fericirea noastră. Eu am încercat să dau de el, să-i explic… dar dispăruse. Și am rămas singură. Abia un an mai târziu l-am cunoscut pe tatăl tău.
Camera era tăcută. Doar ceasul de pe perete mai bătea ritmul.
— Și… acum? am întrebat cu un nod în gât. Ce legătură are asta cu noi doi?
Mama s-a uitat direct în ochii mei.
— Niciuna. Tu nu ai nicio legătură cu el, în afară de faptul că… când l-am văzut azi, am simțit din nou toată durerea aia. Dar și toată bucuria că e viu, că trăiește, că e bine.
Apoi s-a ridicat, a mers spre mine și mi-a luat fața în palme.
— Fata mea… nu mi-ai greșit cu nimic. Iar voi doi… sunteți oameni mari. Doar să fiți atenți la inimile voastre.
Sandu și-a ridicat privirea spre mama, rușinat, dar recunoscător.
— Îmi pare rău pentru tot… a spus el încet. Dar nu am știut cum să mă întorc înapoi, după ce am crezut ce am crezut. Și poate… poate am fugit prea mult timp.
Mama l-a privit câteva secunde, apoi a dat din cap:
— Ești om, Sandu. Și oamenii greșesc. Important e ce fac după.
Am simțit cum din mine se ridică un val de emoții: șoc, liniște, un fel de căldură ciudată. De parcă viața mea, pe care o credeam simplă, tocmai se deschisese într-o poveste veche, cu răni, minciuni și oameni care au suferit în tăcere.
M-am ridicat și am luat mâna lui Sandu.
— Eu te iubesc, i-am spus. Asta nu se schimbă.
Mama ne privea, iar pentru prima dată după mult timp, pe chipul ei obosit s-a așezat un zâmbet adevărat.
— Atunci… mergeți înainte. Dar mergeți bine. Și sincer.
A fost prima dată când am simțit că în casa noastră nu se vindecă doar o rană veche. Se deschide și un drum nou. Un drum cu adevăr, cu lacrimi, cu iertare și cu oameni care, în ciuda vieții, încă mai au puterea să iubească.
Iar asta… asta a fost cea mai mare lecție pe care am primit-o vreodată.