Am rămas acolo, în mijlocul petrecerii, cu un nod în gât și o greutate în piept. Nu voiam să stric nunta surorii mele, dar în același timp simțeam că îmi tremură tot corpul de indignare. Nu eram copil, nu eram o povară, nu trăiam pe banii lor. Tot ce aveam era muncit și plătit la leu, uneori cu nopți nedormite și datorii care m-au urmărit ani la rând.
M-am așezat la o masă mai retrasă, trăgând aer adânc ca să-mi pot liniști mintea. Atunci am văzut-o pe Clara apropiindu-se. Avea un zâmbet sincer, dar timid, de parcă intuise că s-a întâmplat ceva.
— S-a întâmplat ceva? părea că întreabă doar din priviri.
Nu voiam să stric ziua ei. Așa că am ridicat paharul și am răspuns doar:
— Să fii fericită. Atât contează.
Clara a încuviințat, însă ochii ei au rămas fixați pe ai mei mai mult decât era firesc. Probabil văzuse roșeața de pe obraz.
După ceremonie, nu am stat mult. Am urcat în cameră, mi-am împachetat lucrurile și am plecat fără să-mi iau rămas bun. În taxi, privind luminile orașului, am jurat în sinea mea că nu voi mai permite nimănui — nici măcar părinților — să se comporte cu mine ca și cum aș fi avut vreo obligație morală față de ambițiile lor.
Nu eram bancă, nici investitor, nici sac fără fund. Eram fiul lor, iar asta ar fi trebuit să valoreze mai mult decât orice apartament.
Dar în loc de lacrimi, mi-a apărut un gând rece și matematic: dacă ei au considerat că trebuie să „împart succesul”, atunci urma să împart și adevărul. Tot. Fără să ascund nimic. Fără rușine. Fără protecție.
A doua zi am început planul. Nu a fost unul violent, nici răutăcios; a fost unul construit pe realitate și consecințe. Mi-am sunat avocatul și am discutat despre ideea de a-mi pune locuința pe numele meu și doar al meu, cu clauză de necontestare. Apoi am căutat o agenție imobiliară și am cerut o evaluare — nu pentru că voiam să vând, ci pentru a avea dovada oficială a valorii, în caz că părinților le mai venea vreo idee. Apartamentul valora peste 600.000 lei.
M-a durut să fac toate aceste lucruri, dar durerea era combustibilul perfect.
Peste câteva zile, mama m-a sunat ca și cum nu se întâmplase nimic. Tonul era același: autoritar, rece, poruncitor.
— Ai luat o decizie? Clara nu poate sta cu chirie ca un om sărac, să ne faci de râs.
Acel „ne faci de râs” a fost picătura.
— Mamă, am luat o decizie. Apartamentul este doar al meu din punct de vedere legal, notarizat, necontestabil. Nu-l voi da nimănui. Și ca să înțelegi cât de mult m-a durut ceea ce ai făcut, vreau să știi că din acest moment nu vei mai avea acces în casa mea, nici măcar pentru o cafea. Ai depășit o limită.
În telefon s-a lăsat o tăcere grea. Tata a luat receptorul și a spus doar:
— Exagerezi.
— Nu. Doar învăț să-mi protejez viața, am răspuns.
Am închis și am simțit că pentru prima dată, în loc să pierd familie, mi-am câștigat respectul față de mine.
După câteva luni, relația cu Clara s-a îmbunătățit. M-a vizitat și mi-a spus că nu ar fi primit niciodată apartamentul dacă ar fi știut ce presiuni s-au pus pe mine. Am zâmbit și i-am urat încă o dată fericire.
Cu părinții mei nu m-am împăcat nici astăzi. Nu pentru că nu i-aș iubi, ci pentru că am înțeles ceva ce mulți români nu îndrăznesc să spună: familia nu are dreptul să-ți ceară viața doar pentru că ți-a dat-o.
Respectul nu se moștenește.
Se câștigă.