…nu mai înțelegea dacă o salvează sau o amenință. Respira greu și obrajii îi erau înghețați, dar palmele îi ardeau ca focul. Bărbatul a închis ușa din dreapta, a trecut pe partea șoferului și a pornit motorul. Nu se uita la ea, ci doar strângea volanul, respirând apăsat, de parcă încerca să-și stăpânească nervii.
— Cum te cheamă? a întrebat el fără să o privească.
— Ana…, a șoptit ea, rușinată, tremurând.
— Eu sunt Marius, a zis scurt. Și sper că nu ai de gând să faci vreo prostie cât timp ești în mașina mea.
Ana nu a răspuns. Privirea ei era lipită de geam. Podul se îndepărta, la fel și apa aceea întunecată care o ademenise. Și, în mod ciudat, acum îi era frică. De moarte, de viață, de viitor, de ea însăși.
Mașina s-a îndreptat spre oraș, iar Marius a redus viteza. Părea că se luptă cu propriile gânduri, de parcă nu voia să pună întrebări, dar nici să plece fără să afle ceva.
— Unde stai?
Ana a izbucnit în plâns. Nu a mai putut controla nimic. Cuvintele nu ieșeau, doar lacrimile se rostogoleau continuu, ca și cum tot greul se topea prin ele. Marius a privit-o pentru prima dată și a rămas câteva secunde fără reacție. În ochii ei vedeai sfârșitul, nu capriciul.
— Bine, a spus el mai blând. Nu trebuie să îmi răspunzi acum.
A oprit într-o parcare luminată, lângă un non-stop. A coborât, i-a deschis ușa ei și i-a pus pe umeri o geacă groasă de fâș care mirosea a motorină și spray masculin.
Ana s-a uitat la el mirată.
— De ce faci asta? Nu mă cunoști.
El și-a trecut mâna prin păr, ezitând.
— Pentru că, la fel ca tine, și eu am fost cândva cu un picior peste margine. Și nu vreau să văd pe altcineva că se duce, în timp ce eu am avut noroc să fiu oprit.
Povestea lui a căzut peste ea ca o lovitură de trezire.
— Hai, intrăm puțin. Bem un ceai. Nu e sfârșitul lumii azi.
Au intrat în magazin. Ana tremura încă, dar simțea o urmă de siguranță, una pe care nu o mai simțise de ani buni. Marius i-a cumpărat un ceai fierbinte și o plăcintă cu brânză.
— Nu trebuie să-mi plătești, a spus el când Ana a încercat să scoată cei câțiva lei din buzunar.
În acel moment, și-a dat seama cât de departe ajunsese: nu avea nici casă, nici familie, nici prieteni… nici măcar demnitatea.
— Ana, ascultă-mă, a spus Marius privind-o direct în ochi. Viața ta nu e gata. Doar că ai ajuns la o cădere. Și toți oamenii trec prin căderi: unii se ascund, alții se ridică, iar foarte puțini cer ajutor. Dar cei care se ridică… devin de două ori mai puternici.
Femeia își mușca buza, încercând să oprească iar lacrimile.
— Dar eu nu mai am nimic…
— Ba ai, a zis el ferm. Ai suflare, ai inimă, ai lecția trăită și ai ziua de mâine. Ai și dreptul să o iei de la zero. Și mai ai ceva…
Ana a ridicat privirea, nedumerită.
— Ai ocazia să arăți că nu ești ce ți-a spus un om frustrat. Nu el te definește.
Cuvintele acelea au intrat în inimă ca o scânteie caldă. Nu o ardeau, ci aprindeau.
— Hai cu mine, a spus Marius. Cunosc un loc unde poți sta câteva zile, fără bani, fără întrebări. O pensiune mică, ținută de o femeie în vârstă care ajută oameni ca noi… oameni care au trecut prin furtună.
Ana l-a privit. Pentru prima dată, ochii ei nu mai erau goi, ci speriați și curioși în același timp.
— Nu trebuie să ai încredere în mine. Doar să ai încredere în tine.
Ea a inspirat adânc. A simțit din nou aerul. Viața.
Și, pentru prima oară după mult timp, a spus:
— Vreau să încerc.