În loc să rămână ascuns, cu sufletul făcut praf, Marian a simțit cum în el se ridică ceva ce nu mai simțise de ani buni. Nu era furie simplă. Era un amestec de rușine, neputință și o durere atât de adâncă încât simțea că îl sfâșie. Și totuși, printre toate, încolțea o hotărâre pe care niciun milion câștigat nu o adusese vreodată.
A făcut un pas înainte, apoi încă unul, iar marmura rece i-a dat curaj, ca și cum casa însăși îi cerea să o ia de la capăt.
Când a intrat în bucătărie, Victoria s-a întors surprinsă, dar nu s-a clintit din atitudinea ei arogantă.
— Nu mă așteptam așa devreme, dragule, a spus ea, forțând un zâmbet dulceag.
Marian nu răspunse imediat. L-a căutat din priviri pe mama lui. Era lângă chiuvetă, ținând în mâini un castron, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu îl scape. Ochii îi erau umezi, obrajii roșii și privirea plecată. Ca unui copil certat pe nedrept.
— Mamă… pune castronul jos, te rog, a spus el calm, dar cu o voce care nu admitea replică.
Victoria l-a privit pe Marian râzând scurt, convinsă că doar joacă teatru.
— Marian, dragule, trebuie să înțelegi… oamenii de aici contează pentru reputația noastră. Nu putem să…
— Victoria, o să taci acum, i-a spus el, fără ridicarea vocii, dar cu o autoritate pe care ea nu i-o mai auzise niciodată.
Chipul ei s-a schimbat brusc. Era prima oară când nu mai controla situația.
— Mama mea a dormit doi ani pe un pat pliant ca să pot merge la școală. A mâncat supă de oase și a purtat aceleași haine zece ierni la rând, ca să îmi cumpere manuale. Și tu… tu ai impresia că ai dreptul să îi spui unde să mănânce?
Victoria și-a încrucișat brațele, ofensată.
— Marian, te comporți exagerat. Știi și tu că oamenii din pătura socială înaltă…
— Pătura socială? a repetat el. Asta e casa în care am vrut să existe familie, nu fițe! Dacă nu înțelegi lucrurile astea, tu ești cea care nu aparține aici, nu mama.
Victoria a deschis gura pentru a răspunde, dar Marian a ridicat palma, oprind-o.
— O să pleci din casa asta pentru o perioadă. Poți merge la ai tăi sau unde dorești. Iar când te întorci, dacă te întorci, îți cer să vii cu respect. Pentru mama mea, pentru familia mea și pentru valorile mele.
Victoria a izbucnit.
— Adică mă dai afară pentru o bătrână? Pentru o femeie care nici după 30 de ani nu vorbește corect româna?
— Da, a spus Marian clar. Pentru că bătrâna aceea e singurul motiv pentru care azi am ce am.
Victoria a trântit ușa și a ieșit, clocotind de furie.
În bucătărie s-a făcut liniște.
Mama lui a încercat să vorbească, dar lacrimile au învins-o. Marian a mers spre ea, i-a luat mâinile și i le-a sărutat ca pe o icoană.
— Mamă, de azi înainte mănânci oriunde vrei. Aici e casa ta. Te iubesc, mamă. Și iartă-mă că am uitat ce e mai important.
Lia a ridicat privirea spre el cu o expresie pe care nicio avere din lume nu o poate cumpăra: recunoștință pură.
— Nu-i nimic, băiatul meu. Eu n-am vrut niciodată palate. Eu am vrut doar să fii om.
A doua zi, în loc de club de lectură, Marian a gătit împreună cu mama lui. Au pus pe masă supă, pâine caldă, murături și o farfurie cu gogoși.
Și, pentru prima dată în ani, Marian a simțit că în vila aceea mare și rece… se auzea din nou viață.
Adevăratul lux nu era în marmură, ci în oamenii care nu te lasă la greu.