Am zâmbit, apoi am început să mă ridic încet, ținându-mă de marginea patului. Aveam capul greu, dar mintea limpede. Nu mai simțeam frică, ci o liniște ciudată, aproape amuzantă. M-am privit în oglindă, cu părul încâlcit și ochii roșii, dar în suflet era ceva eliberator, ca și cum viața ar fi apăsat un buton de reset.
În clipa următoare, ușa s-a deschis și Andreea a intrat cu un aer triumfător, de parcă tocmai câștigase un premiu. Ținea în mână o poșetă nouă, lucioasă, cu etichetă prinsă încă pe ea, semn clar că nu era a ei.
— Te-ai trezit? — spuse ea, fără pic de empatie. — Sper că ți-a trecut faza aceea teatrală.
Am privit-o atent, analizând fiecare rid, fiecare tremur, fiecare gest care trăda nesiguranță. În spatele aroganței, era panică. O simțeam.
— Andreea — am spus calm. — Cu cine te-ai măritat?
Ochii ei s-au mărit puțin, dar și-a revenit repede.
— Cu Adrian, normal! Crezi că sunt proastă? Bărbatul bogat, cu vila mare, cu mașinile alea scumpe, cu afacerile lui. Ce, ai uitat?
Am inspirat adânc, ținând privirea fixă pe ea.
— Adrian nu e bogat, Andreea.
Pentru prima oară, tăcerea s-a așezat ca o piatră între noi. Chipul ei s-a încordat, iar zâmbetul fals i s-a șters.
— Ba da! — a ridicat vocea. — Mi-a spus că are bani! Că… că ne mutăm la vila lui din București!
— Nu are nicio vilă în București — am continuat cu voce lină. — Adrian și cu mine am strâns banii împreună ca să ne luăm un apartament modest în Ploiești. El încă locuia în garsoniera lui. Ce ai văzut tu… probabil era casa vărului lui, la care își vizitează câinele.
Andreea a înghețat. Buzele i s-au strâns, iar privirea i s-a umplut de panică.
— Nu… nu ai de unde să știi! Tu ai fost plecată!
— Am vorbit cu el aseară, de pe aeroport.
Șocul a lovit-o atât de puternic încât i-au tremurat genunchii și s-a prăbușit pe scaun. Chipul ei, până atunci mândru, devenise mic, speriat, gol. Îmi era milă și, în același timp, simțeam o ciudată eliberare. Când ești orb după bani, îți pierzi sufletul pe drum.
— Și atunci… cu cine… m-am măritat? — șopti ea.
— Cu Marian, colegul lui de la lucru. Cel care visează să dea lovitura la păcănele și să se îmbogățească peste noapte.
Andreea a izbucnit în plâns, un plâns zgomotos, dezordonat, încărcat de disperare, nu de dragoste. Nici măcar nu iubea pe nimeni. Își iubea doar imaginea de pe telefon.
M-am apropiat și i-am pus mâna pe umăr.
— Nu ți-am dorit niciodată răul. Dar ce ai făcut… nu e iubire. E goană după etichetă, după poză, după like-uri.
Ea și-a ridicat fața roșie, udă de lacrimi.
— Și tu? Ce o să faci acum?
Am zâmbit larg, mai sincer ca oricând.
— O să-mi trăiesc viața. Pe bune. Fără să mai alerg după aprobări, fără să-mi vând sufletul pentru o geantă. Adrian m-a așteptat, mi-a trimis ultimii lui bani ca să pot veni mai devreme, doar ca să ne vedem. Asta e bogăție. Restul… e carton lucios.
Am ieșit pe hol, coborând scările încet, cu o liniște pe care nu o mai simțisem de ani. Afară mirosea a ploaie caldă, iar cerul începea să se lumineze. Mi-am ridicat bagajul și am pornit spre poartă cu pas hotărât.
În spatele meu, poarta s-a trântit. Dar, în fața mea, viața abia se deschidea.
Nu aveam mașină scumpă, nu aveam vilă, nu aveam sume uriașe în cont.
Dar aveam ceva ce ea nu înțelesese niciodată: un suflet împăcat și un drum curat înainte.
Iar asta, în lumea noastră, face mai mult decât orice milion.