În clipa aceea, tăcerea a căzut peste sală. Invitații priveau înmărmuriți, iar lumina candelabrelor se reflecta rece pe fețele uimite. Vân și-a ridicat bărbia, cu ochii umezi dar fermi.
„Este al meu și al bărbatului care a avut curajul să mă iubească, chiar și atunci când eram distrusă”, a rostit ea, cu o voce care a răsunat mai tare decât muzica de fundal.
Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Dacă ceea ce spunea era adevărat, atunci înseamnă că problema era la mine, nu la ea. În acel moment, fiecare privire din sală s-a întors spre mine. Simțeam rușinea cum mă arde pe față, ca o flacără nestinsă.
Noua mea soție mi-a prins mâna, dar nu cu tandrețe, ci cu o strângere rece, de gheață. „Ai spus că ea nu putea avea copii…”, a șoptit printre dinți.
Nu aveam răspuns. În fața tuturor, tăcerea mea era deja o mărturisire.
Vân a continuat: „Nu am venit să-ți stric nunta. Am venit să-ți arăt că viața îți dă înapoi ceea ce îi oferi. Mi-ai oferit indiferență și minciuni, eu am primit durere. Dar din durere, am găsit puterea de a iubi și de a merge mai departe.”
O femeie mai în vârstă, una dintre mătușile miresei, a murmurat: „Săraca fată… și noi am crezut că ea e de vină…”
Am simțit cum sala se transformă într-un tribunal mut. În ochii tuturor eram vinovatul care și-a aruncat soția la pământ pentru a-și clădi o viață nouă pe temelii mincinoase.
În România, se spune adesea: „Cum îți așterni, așa dormi.” Și atunci am înțeles cât de amar sună acest adevăr.
Noua mea soție și-a tras mâna din a mea și a pășit un pas înapoi. În ochii ei nu mai era lumină, ci doar dezamăgire. Invitații au început să șușotească din nou, unii chiar ridicându-se să plece.
Atunci, Vân și-a pus palma pe burtica rotundă și, cu o privire caldă spre viitor, a spus: „Sper doar ca acest copil să nu moștenească egoismul tău.” Apoi s-a întors și a plecat, lăsând în urmă o liniște apăsătoare.
Muzica s-a oprit. Nunta, care trebuia să fie cel mai fericit moment al vieții mele, se transformase într-un mormânt al iluziilor.
Mi-am amintit de vorbele tatălui meu, pe care le ignorasem mereu: „Un bărbat adevărat nu se măsoară în câți bani face, ci în câtă dragoste dă.”
Dar era prea târziu. Mireasa mea a ieșit din sală fără să privească înapoi. Părinții ei au urmat-o, iar invitații s-au risipit unul câte unul.
Am rămas singur, în mijlocul unei săli decorate cu flori albe și lumânări ce ardeau în zadar.
Pentru prima dată, am înțeles ce înseamnă să pierzi totul. Nu pentru că altcineva ți-ar fi luat, ci pentru că propriile alegeri greșite te-au adus acolo.
Și atunci, cu un gust amar, am înțeles că adevărata lecție a vieții mele nu a fost despre dragostea pe care o căutam, ci despre dragostea pe care am refuzat s-o ofer.
Aceasta a fost singura moștenire pe care am lăsat-o în acea zi: rușinea unui mire rămas singur la propria nuntă.