…nu îl mai iubeam.
Brusc, tot zbuciumul din inimă dispăruse, de parcă se evaporase în aerul rece al dimineții. M-am uitat la ecranul telefonului și, în loc să simt furie, dor sau frică, am simțit doar o liniște adâncă, nouă, pe care nu o mai trăisem de ani de zile. Era liniștea cuiva care, fără să vrea, se trezește eliberat.
„Ce vrei, Andrei?”
A ezitat. Până și respirația îi tremura.
„Pot să vin până la tine? Trebuie să vorbim. Nu m-am gândit… n-am vrut… doar m-am certat cu ai mei, Laura m-a lăsat să dorm pe canapea, n-a fost ce crezi…”
Am închis ochii și mi-am ținut respirația o secundă. Acolo era momentul în care, altădată, aș fi intervenit cu întrebări, cu explicații, cu speranțe. Dar nu mai eram aceeași femeie.
„Nu. Nu mai avem ce vorbi.”
A rămas tăcut câteva secunde, apoi a șoptit:
„Mirela… eu nu am vrut să te pierd.”
Atunci am simțit prima dată nevoia să zâmbesc. Trist, dar eliberator.
„N-ai pierdut nimic, Andrei. Ai renunțat.”
A încercat din nou să își justifice gestul, însă am închis telefonul înainte să se afunde în minciuni. L-am blocat, fără să ezit, și am pus telefonul pe noptieră. M-am întins în patul rece, dar, pentru prima dată după mult timp, nu m-am simțit singură. Casa era doar a mea, liniștea era doar a mea, viitorul era doar al meu.
Dimineața m-am trezit cu razele soarelui bătând în perdele și cu o senzație ciudată: nu mă durea nimic. Ba chiar simțeam o ușurare. Am făcut cafeaua preferată fără să o împart cu nimeni și, în loc să mă gândesc ce-i place lui, mi-am făcut ouă ochiuri, ceva ce nu suportase niciodată mirosul.
Mi-am pus muzică românească, veche, de care râdea mereu, și m-am apucat să aerisesc casa. Parcă și pereții aveau nevoie să respire. Am schimbat locul mobilei, am aruncat lucruri pe care le păstrasem doar pentru că lui îi plăceau, am făcut ordine în sertare și am scos, pentru prima oară după mult, timp hainele mele preferate pe care le evitam ca să nu comenteze.
Pe la prânz, am ieșit în oraș fără grabă. Am mers în parc și m-am așezat pe o bancă, observând oamenii. Erau familii, bătrânei de mână, tineri grăbiți, femei singure, bărbați obosiți, copii gălăgioși. Viața mergea înainte pentru toți, iar scena asta simplă m-a liniștit mai mult decât orice terapie.
În acea după-amiază mi-am cumpărat un carnețel nou și un pix elegant, din acelea vândute în librării, și am început să scriu primul lucru care mi-a venit în minte:
„Nu te pierde pe tine ca să nu-l pierzi pe altul.”
Apoi:
„Dragostea care te închide nu e dragoste. E robie pe inimă.”
Și ultimul:
„Uneori, cel mai mare câștig al tău e ce ai puterea să pierzi.”
Câteva zile mai târziu, mi-am luat inima în dinți și am mers la o cofetărie unde voiam să intru de mult timp, dar nu intram, pentru că Andrei spunea că nu merită să dai 15 lei pe o prăjitură când o poți face acasă. Mi-am luat două — una cu ciocolată și una cu lămâie — și nu m-am simțit vinovată nicio secundă.
Am început să ies mai des cu prietenele pe care le ignorasem, să vorbesc mai mult cu mama și să dorm liniștită, fără să verific mesaje, notificări sau scuze fără sens. În scurt timp, chipul meu în oglindă a început să se schimbe. Nu mai aveam ochii triști, ci privirea limpede, de om trezit la realitate.
Și astăzi, dacă mă întrebi, nu regret nicio secundă. Doi ani i-am dat lui, dar restul vieții o am pentru mine.
Și o să o trăiesc frumos. Cu liniște. Cu respect. Cu iubire adevărată.
Nu pentru cineva.
Ci pentru mine.