De acolo au început, încet, fisurile.
Nu le vedeam, pentru că eram prea ocupată să construiesc. Prea îndrăgostită. Prea optimistă.
După căsătorie, am muncit pe rupte ca să deschid hotelul meu.
Ani de economii, credite, nopți nedormite, drumuri la bancă și la furnizori, hârtii peste hârtii… dar într-un final am reușit.
Un hotel de patru stele, cochet, într-o zonă bună, cu sală de evenimente pentru nunți, conferințe și petreceri.
Mândria mea.
Viața mea.
Răzvan era mândru la început. Sau cel puțin așa părea.
Dar, pe măsură ce hotelul a început să meargă tot mai bine și eu aveam tot mai mulți clienți importanți, el devenea tot mai posac.
Tot mai iritat.
Tot mai rece.
La început am pus totul pe seama stresului.
Dar cărămizile au început să se adune una peste alta în pieptul meu.
Comentarii de genul:
„Ești prea ocupată cu hotelul și uiți de casă.”
„O femeie n-ar trebui să muncească în ritmul ăsta.”
„Ai devenit altfel. Prea independentă.”
Și, desigur, mama lui, care nu pierdea nicio ocazie să mai pună niște paie pe foc:
„Ți-am zis eu că nu se poate să fie și nevastă, și șefă. Una o să sufere. Și de obicei suferă familia.”
Înghițeam totul.
Pentru pace.
Pentru căsnicia mea.
Pentru omul pe care încă îl iubeam.
Dar în ziua în care am citit mesajul Sofiei, am știut.
A fost ca și cum cineva ar fi aprins o lanternă exact în colțul pe care refuzam să-l privesc.
Mi-am dat seama că Răzvan mă scosese din viața lor, a familiei lui, fără să clipească.
Că luase decizii în numele meu.
Că îmi mințise cumnata.
Și, cel mai grav, mă mințise pe mine.
Am respirat adânc, am lăsat telefonul jos, m-am ridicat și m-am uitat pe geam, spre intrarea hotelului.
Știți cum arată viața ta când îți trece prin fața ochilor?
Exact așa.
Mi-am văzut toți anii în care am muncit pe brânci, în care am fost corectă, loială, în care le-am fost om tuturor.
Și atunci m-a lovit gândul care mi-a schimbat tot destinul:
Nunți organizate la hotel…
…inclusiv una foarte mare, programată cu câteva luni în urmă…
…pe numele cui era rezervarea pentru sala mare?
Am mers la recepție.
„Te rog, verifică-mi rezervările pentru luna viitoare. Cine a închiriat salonul mare pentru data de 14?”
Recepționera a tastat câteva secunde, apoi m-a privit cu o ezitare ciudată.
„Familia… Popescu. Nunta Sofiei Popescu și a lui Dragoș.”
Mi-am simțit stomacul urcându-mi în gât.
Deci asta era.
Nunta pentru care nu eram „disponibilă” fusese rezervată chiar la hotelul meu.
Pe numele lor.
Fără ca eu să știu.
Fără ca Răzvan să-mi spună.
A fost momentul în care ceva s-a rupt definitiv în mine.
Nu doar încrederea.
Ci și ultimul rest de frică.
În seara aceea l-am așteptat acasă.
Nu cu scandal, nu cu țipete.
Cu liniște.
Cu o liniște care l-a făcut pe Răzvan să înghețe în ușă.
„Răzvan”, i-am spus, „vreau să vorbim despre nunta Sofiei.”
S-a albit la față, dar a încercat să pară relaxat.
„A, da… știi cum e, dragă, nu voiam să te mai încarci, ai prea multă treabă cu hotelul…”
„Hotelul meu”, l-am corectat.
A tăcut.
„Știai că nunta e programată acolo?”
Privirea i s-a frânt pentru o clipă.
Atât mi-a trebuit.
Am înțeles tot ce trebuia să înțeleg.
Nu voia să vin.
Nu mă voiau acolo.
Dar îmi voiau hotelul.
Pe gratis, desigur, că „suntem familie”.
Atunci i-am spus calm:
„Mâine o să anulez rezervarea.
Iar tu și cu mine… o să discutăm serios despre ce înseamnă respectul într-o căsnicie.”
A încercat să mă oprească, să ridice tonul, să dea vina pe maică-sa, pe stres, pe jobul meu, pe orice altceva.
Dar era prea târziu.
A doua zi am trimis un email oficial către mireasă:
în care îi explicam politicos că rezervarea nu mai poate fi onorată din motive administrative interne.
Am primit răspunsul Sofiei în mai puțin de un minut.
„Valeria, nu știam nimic! Îmi pare rău! Putem vorbi?”
Am vorbit.
Fără Răzvan.
I-am spus adevărul și am plâns amândouă.
Sofia nu știa.
Nici măcar ea.
În lunile care au urmat, mi-am pus viața la loc, bucată cu bucată.
Am mers la terapie.
Am redescoperit cine sunt.
Am semnat actele de divorț cu fruntea sus.
Iar în ziua nunții, în loc să merg la un eveniment unde nu eram dorită, am stat la hotelul meu, într-o rochie frumoasă, cu un pahar de vin românesc bun în față, privind cum înfloresc mușcatele din grădină.
Și am simțit, pentru prima dată după mulți ani, că inima mea e din nou a mea.
Nu am pierdut nimic.
De fapt, am câștigat totul: liniște, demnitate, libertate.
Iar asta, dragile mele, este mai prețios decât orice nuntă, orice familie și orice „cum trebuie să fie”.
Uneori, ca să te regăsești, trebuie să ai curajul să spui:
„Până aici.”