Un tânăr „de fițe” i-a aruncat 100 de lei unei bătrâne care vindea ceapă pe marginea drumului.

…bătrâna i-a împins încet mâna, refuzând să ia bancnota. Tânărul a rămas câteva secunde încremenit, neînțelegând ce se întâmplă. Nimeni nu îl refuzase vreodată. Pe el. Cu mașină scumpă, ceas de mii de euro și haine de firmă.

— Mamă, ești sigură? Sunt 100 de lei, nu te costă nimic, a zis el, jenat că bătrâna îi dăduse peste mână.

Femeia l-a privit drept în ochi, cu o blândețe care parcă îi străpungea toată armura lui de superioritate.

— Dragul mamii… eu nu cer milă. Eu muncesc. Banii ăștia… nu sunt pentru sufletul meu. Dacă vrei să-mi faci o bucurie, cumpără-mi ceapa. Așa mă respecți. Nu cu bancnote aruncate ca la câini.

Tânărul a simțit cum îi urcă un nod în gât. Nici nu știa ce să spună. Era obișnuit să joace rolul băiatului „de bani gata”, să arate lumii că are. Dar acum, pentru prima dată, cineva îi spusese, pe față, că felul în care se comporta era greșit. Și spusese cu o demnitate pe care el nu o mai văzuse demult.

— Eu… eu doar am vrut să… nu știu… să te ajut, a bâiguit el.

— Omul ajută cu inima, nu cu aroganța, i-a răspuns ea. Și mai ales, nu face pe altul de rușine.

Câteva secunde bune, a rămas în tăcere. Vântul mișca ușor firele de ceapă, iar mirosul proaspăt de pământ îi amintea de copilărie, de bunica lui, de vremurile în care stătea desculț prin curte. Toate astea, într-o clipă, l-au lovit ca un tren.

— Câți ani aveți? a întrebat el cu o voce schimbată.

— Optzeci și doi. Până anul trecut, munceam și la câmp. Acum… ce mai pot și eu, din pensia mea de 1.400 de lei. Dar nu mă plâng. Ce am, am din munca mea. Iar ce-am dat, am dat din suflet.

Tânărul a înghițit în sec. Se uitase la ea ca la o vânzătoare oarecare, uitând că în fața lui stătea o viață întreagă de sacrificii, o femeie care crescuse copii, poate nepoți, care strânsese mâinile la piept de sute de ori când banii nu ajungeau.

— Mamă… iertați-mă, a zis el încet. Așa… ca un copil prins cu mâța-n sac.

Bătrâna a zâmbit cald, de parcă i-ar fi cules lacrimile din suflet.

— Ești iertat, dragul meu. Doar să-ți amintești și tu, când o să fii bătrân, că nu averea te face om. Ci felul în care vorbești și te porți cu cei cu care viața n-a fost atât de darnică.

Cuvintele au fost simple, dar au intrat direct în el. Nu se știa vulnerabil. Nu se știa atins. Dar ceva în el se rupsese, și ceva nou începea să se lege.

— Dați-mi cinci legături de ceapă și trei de usturoi, vă rog, a spus el brusc, să nu-i mai tremure vocea.

— Sunt treizeci de lei, a zis ea.

— Nu, nu… vreau să vă dau patruzeci. Atât mi se pare corect.

Bătrâna s-a uitat la el lung, apoi a dat ușor din cap.

— Așa da. Așa e cu respect. Mulțumesc frumos.

Tânărul a luat sacoșa, iar când s-a urcat în mașină, privirea i-a căzut pe oglindă. Nu se mai vedea băiatul „de fițe” de acum zece minute. Se vedea un om.

A pornit motorul, dar nu a plecat imediat. A stat acolo câteva clipe, privind spre bătrâna care își așeza marfa cu grijă, ca și cum ar fi aranjat niște comori. Atunci și-a dat seama că avusese de toate… în afară de ceva esențial: omenie.

În ziua aceea, a mers direct la firmă și a schimbat ceva ce nu se aștepta nimeni. A înființat, din banii lui, un fond pentru bătrânii din satul în care crescuse. Fără poze, fără reclamă, fără să se laude.

Doar pentru că o bătrână, într-o zi obișnuită, pe marginea drumului, i-a arătat ce înseamnă să fii OM.

Și de atunci, ori de câte ori trece pe lângă cineva care muncește cinstit, își amintește un singur lucru:

Respectul nu se dă. Se câștigă. Dar mai ales… se oferă.