Când am intrat, aerul din birou mirosea a lemn ceruit și a tăcere apăsată. Totul era prea ordonat, prea rece, ca într-o piesă de teatru în care știam că voi fi personajul pe care toți îl privesc cu dispreț.
Radu era acolo, cu aceeași privire arogantă, flancat de mama lui și de femeia care îi luase locul lângă el. Eu am rămas aproape de fereastră, departe de toți.
— Începem, a spus notarul, ajustându-și ochelarii. „Domnul Nicolae Călinescu și-a redactat testamentul personal, în scris, semnat și legalizat.”
Doamna Margareta s-a luminat la față.
— Ei, vedeți? Știam că Nicolae a fost un om cu judecată! a spus ea cu acel zâmbet superior care-mi dădea fiori.
Dar zâmbetul ei s-a stins repede.
„Casa din Sinaia – donată unei fundații caritabile.
Terenurile agricole – vândute, banii direcționați către spitalul județean.
Firma de construcții – dizolvată definitiv.”
Radu s-a înroșit la față.
— E o greșeală! Tata n-ar fi făcut asta! Totul era al nostru!
Notarul a ridicat calm privirea.
— Există și o anexă finală, domnule. În care este menționată… doamna Elena Vălean.
Mi s-a oprit respirația. Am simțit cum privirile lor mă ard.
Notarul a continuat:
— „Elena a fost singura persoană care m-a ascultat fără interes, care m-a făcut să simt că mai pot fi om. Îi las atelierul meu de la marginea orașului și suma de o sută de mii de lei, pentru ca acolo să poată construi ceva al ei.”
Tăcerea a devenit grea, aproape dureroasă.
Doamna Margareta a izbucnit:
— O parvenită! A profitat de un bătrân bolnav!
M-am ridicat în picioare, tremurând, dar cu voce sigură:
— Nu, doamnă. Eu doar am avut decența pe care voi ați pierdut-o demult.
Radu a lovit masa cu pumnul.
— O să contest tot!
— Puteți încerca, a răspuns notarul, calm. Totul e semnat și înregistrat la biroul central. Domnul Nicolae era perfect lucid.
M-am uitat la Radu pentru ultima dată.
— Ține-ți averea și lacomia, i-am spus. Eu am primit ceva mai valoros. Respectul unui om care m-a văzut cu adevărat.
Am ieșit din birou în tăcere. Afară, soarele m-a orbit pentru o clipă. În buzunar aveam o cheie mică de fier — cheia atelierului.
Câteva zile mai târziu am ajuns acolo. O clădire bătrână, acoperită de iederă, cu ferestre mari și praf pe mese. Pe una dintre ele am găsit o scrisoare pliată cu grijă:
„Elena, dacă ai curajul să citești asta, înseamnă că nu ai renunțat la tine. Fă din locul ăsta o lumină, așa cum ai făcut din mine un om.”
Am plâns. Dar de data asta, lacrimile erau curate.
Astăzi, acolo există un centru pentru tineri arhitecți — un loc unde visele se reconstruiesc din ruine. Pe peretele principal stă atârnată cheia veche și o placă mică, de alamă, pe care scrie:
„Pentru cei care au pierdut totul și au avut curajul să o ia de la capăt.”
Și acolo, printre râsete tinere și miros de vopsea, am înțeles că unele pierderi sunt, de fapt, începuturi.