Clara a ieșit din biroul avocatului cu pași grei, strângând dosarul la piept ca pe o rană. Ploua mărunt, iar cerul părea să-i plângă alături. Hârtia divorțului era acolo, semnată, rece, definitivă. Totul se sfârșise.
Pe trotuar, picăturile se amestecau cu lacrimile ei. Mergea fără țintă, încercând să-și țină inima întreagă. În burtă, o viață mică bătea timid, fără să știe că lumea în care urma să vină se frânsese deja.
Acasă, tăcerea o învăluia ca o pedeapsă. S-a prăbușit pe canapea, privind spre tavanul gri. A rupt testul de sarcină în două, apoi a plâns din nou — nu pentru el, ci pentru ea.
A făcut atunci o promisiune: nu avea să-i spună lui Dănuț nimic. Copilul ei va crește fără minciuni și fără umilințe.
Lunile au trecut greu, între frică și speranță. A lucrat de acasă, făcând proiecte mici de arhitectură. Nopțile erau lungi, dar fiecare dimineață venea cu o forță nouă.
Când băiețelul s-a născut, l-a numit Andrei.
Avea zâmbetul lui Dănuț, dar curajul ei.
Anii s-au scurs. Clara s-a ridicat încet, pas cu pas. A deschis un mic birou de design interior. Nu mai era femeia părăsită, ci o mamă puternică, respectată, independentă.
Într-o seară, privind la Andrei cum desenează la masă, a zâmbit. Îi semăna. Dar nu mai simțea durere. Doar recunoștință că a reușit să construiască din ruine ceva frumos.
Apoi, într-o zi de primăvară, telefonul a sunat.
O companie mare din București îi oferea o colaborare de prestigiu — reamenajarea sediului central. O oportunitate uriașă. A acceptat, fără ezitare.
În ziua întâlnirii, a intrat în sala de conferințe cu emoții, dar și cu mândrie. Ținea în brațe dosarele și mâna mică a lui Andrei, care o rugase să-l ia cu ea.
Dar când a ridicat privirea… timpul s-a oprit.
În capul mesei, cu același aer sigur și aceeași privire rece, stătea Dănuț Munteanu — fostul ei soț. Directorul companiei.
Privirile li s-au încrucișat, iar el a înlemnit când a văzut copilul.
— E… al meu? a întrebat cu o voce abia șoptită.
Clara a respirat adânc, fără teamă.
— Este copilul meu. Și al tău, dacă îți dorești să fii tată, nu doar o amintire dintr-un act vechi.
Tăcerea care a urmat nu a mai fost amară. Era plină de sens. Dănuț s-a ridicat, s-a apropiat și s-a aplecat în fața băiatului.
— Îți place fotbalul, campionule?
— Da! mult!, a spus Andrei râzând.
Pentru prima dată după ani, Clara a simțit că inima ei nu mai era doar o rană. Era un loc în care încăpea pacea.
Ședința a mers altfel. Nu s-au semnat doar contracte, ci s-au închis și capitole.
Când a ieșit din clădire, ploaia se oprise. Soarele lumina timid orașul.
Șase ani mai târziu, Clara învățase să trăiască nu din iubire pierdută, ci din iubire redobândită — pentru fiul ei și pentru femeia care devenise.