Elena simțea cum vinul tare îi ardea gâtul și cum sângele îi bătea în tâmple. În fața ei, băiatul tremura — nu doar de frig, ci de frică. Avea ochii tulburi, mâinile zgâriate, hainele murdare de praf. Ceva în vocea lui, în felul în care spunea „nu mai am unde merge”, o atinse adânc. Nu era prima dată când vedea oameni căzuți, dar în el era altceva: un soi de dor și rușine amestecate.
Se ridică încet, trase o pătură peste lada din colț și scoase câteva monede vechi.
— Atât pot acum, spuse ea. Dormi aici, iar dimineață vedem ce facem.
Afară, vântul sufla ca o fiară flămândă printre acoperișuri. Câinele vecinei lătra rar, ca un ceas vechi. În cârciumă, focul trosnea ușor. Ionuț, cu obrajii aprinși, începu să vorbească. Despre copilărie, despre bunicul care-l învățase să cânte, despre o fată din satul vecin care-l aștepta și poate că nu-l mai aștepta. Elena asculta tăcută, ținând în mâini o cană caldă. Nu-l judeca. Îl asculta ca pe o poveste pe care viața o spunea printr-un alt glas.
Pe uliță, doi bărbați treceau cu lanternele aprinse. „L-au văzut la cârciumă”, șopti unul. Când numele băiatului i-a ajuns la urechi, Elena a tresărit. Știa ce înseamnă asta. Jandarmii nu iertau.
Dimineața, mirosul de plăcintă umpluse camera. Ionuț mânca lacom, dar neliniștit.
— Trebuie să plec înainte de prânz, zise el. Dacă rămân, o să aduc necaz.
Elena nu răspunse imediat. Scoase din lada bătrânului ei o legătură de bancnote, strânsă cu o sfoară.
— Ia-i. Nu te uita înapoi. Du-te la Miercurea, schimbă aurul și ascunde-te la țăranul din deal. E un om drept.
El clătină din cap, rușinat. Dar lacrimile îl trădau. Luă banii, îi sărută mâna și plecă, șchiopătând ușor.
După prânz, vestea se răspândi. „Jandarmii îl caută.” Dar nimeni nu spuse nimic. Oamenii din sat se prefăceau că nu știu. Maria, vecina, duse o traistă cu mâncare. Popa închise ochii la întrebare. Țăranul din deal pregăti grajdul. Fiecare făcea cât putea.
Spre seară, la marginea drumului, Ionuț zări lumina slabă a casei unde trebuia să ajungă. Dar din față se iviră niște umbre — nu uniformele jandarmilor, ci fețele reci ale oamenilor lui Roșu. Cei de care fugise.
Atunci se auzi un fluierat subțire.
Din întuneric apăru Elena, înfășurată într-o manta veche. Venise după el. Și nu era singură — din spate veneau oamenii satului, în tăcere. Nu cu arme, ci cu priviri hotărâte.
Roșu se opri. Privirile se ciocniră. Într-o clipă de tăcere, s-a înțeles totul.
Omul a ridicat din umeri, și-a scuipat în palmă și s-a întors. Plecă fără luptă.
Ionuț căzu în genunchi, iar Elena îl sprijini.
— Hai, ridică-te. Ești viu, băiete. Asta e tot ce contează.
Nu au fost gloanțe, nici eroi. Doar oameni care au ales să tacă în loc să trădeze.
Câteva zile mai târziu, Ionuț a părăsit Valea Secă. Cu o traistă mică și o promisiune: că va munci cinstit și că nu va uita chipul femeii care l-a salvat.
Elena a rămas la cârciumă, „La Coyote”. Dar de atunci, nimeni n-a mai plecat flămând de la ușa ei.
Și când ploaia a spălat praful de pe ulițe, satul a știut: uneori, o inimă curajoasă și o ușă deschisă pot schimba soarta unui om.