Am închis ușa în urma mea cu o respirație grea, dar cu fruntea sus. Aerul serii m-a izbit ca o palmă rece, de parcă viața voia să mă oprească din ceea ce urma să fac. Dar nu mai exista cale de întoarcere.
Am ajuns la Trattoria lui Dinu cu câteva minute înainte de ora rezervării. Înăuntru, mirosul de busuioc și vin roșu se amesteca cu sunetul discret al unei melodii italiene. Totul părea neschimbat. Acolo, la masa din colț, Mihai îngenunchease în urmă cu opt ani, cu un inel simplu, promițându-mi că vom îmbătrâni împreună.
Acum, urma să-l văd promițând altcuiva aceleași minciuni.
Dan a intrat la scurt timp. O cămașă gri, un chip tensionat, o privire care cerea răspunsuri. I-am făcut semn să se așeze.
— Mulțumesc că ai venit, am spus, încercând să-mi țin vocea fermă.
— M-ai speriat, Ana. Ce se întâmplă?
Am întins telefonul peste masă. Pe ecran — dovada: rezervarea, ora, locul. L-am privit cum se schimba la față, încet, de la confuzie la șoc.
— Nu… Irina nu ar putea face așa ceva, a șoptit el.
— Ba da, Dan. Face exact asta, chiar acum. Cu Mihai.
Am arătat spre masa din mijloc. Ei doi stăteau acolo, râzând. El îi atinsese mâna peste față de masă, iar ea se juca cu paharul, zâmbind fals.
Pentru o clipă, timpul s-a oprit. Dan și-a strâns pumnii, apoi m-a privit.
— Și acum? Ce facem?
Am zâmbit scurt, fără bucurie.
— Nimic rușinos. Doar să le arătăm că știm.
Chelnerul s-a apropiat.
— Două pahare de vin roșu, vă rog. Și… un strop de demnitate, am spus în șoaptă.
Dan a râs amar, dar ochii lui spuneau totul: respect, durere, eliberare.
Am ridicat paharul și am privit peste margine, direct spre Mihai. Ochii noștri s-au întâlnit. Zâmbetul lui s-a frânt, iar Irina s-a întors, palidă.
Am ciocnit paharul cu Dan.
— Pentru adevăr, am spus clar.
În jurul nostru, s-a lăsat o tăcere densă. Mihai s-a ridicat de la masă, dar Dan s-a ridicat primul.
— Cred că fiecare are acasă o discuție de purtat, a spus calm.
Am lăsat banii pentru vin și m-am ridicat.
— Nu te obosi, Mihai, i-am spus. Nu mai am nevoie de scuze.
Am ieșit în frigul serii, cu Dan alături. Aerul părea mai curat. Pe trotuar, vântul îmi flutura părul, dar pentru prima dată nu-mi mai păsa.
— Ana, nu știu dacă să te felicit sau să te compătimesc, a murmurat el.
— Nici eu, am spus zâmbind amar. Dar știu că nu voi mai plânge pentru el.
Ne-am despărțit fără promisiuni, doar cu tăcerea a doi oameni care au pierdut ceva, dar au redobândit pe sine.
Când am ajuns acasă, am scos verigheta și am lăsat-o pe masă. Liniștea era grea, dar eliberatoare. Am aprins o lumânare și am privit flacăra cum tremura.
„Demnitatea, fata mea, e cel mai frumos parfum al unei femei”, îmi răsunau vorbele mamei.
Și pentru prima dată după mult timp, am zâmbit sincer.