Toți au rămas înmărmuriți. Nimeni nu se așteptase ca Andrei Croitoru, omul de afaceri care dona milioane la fiecare gală, să-și apere o simplă angajată. Veronica a clipit de câteva ori, nevenindu-i să creadă ce a auzit.
— Ce-ai spus? — a întrebat ea, râzând forțat. — Glumești, nu-i așa?
Andrei s-a uitat direct la ea. Privirea lui rece i-a tăiat orice urmă de aroganță.
— Nu glumesc. Ai depășit orice limită.
Veronica a simțit cum roșeața i se ridică pe gât, iar oamenii din jur au început să șușotească. Cu un gest nervos, și-a luat poșeta de pe masă și a ieșit trântind ușa, lăsând în urmă o tăcere grea.
Mara a rămas în genunchi, tremurând. Nu știa dacă să fugă sau să-i mulțumească. Andrei s-a apropiat de ea și i-a întins mâna.
— Hai, ridică-te, te rog.
Ea l-a privit cu ochii umezi, neîndrăznind să atingă mâna lui.
— O să mă dați afară, nu-i așa? — a întrebat încet.
— Nu. Ai nevoie de ajutor, nu de pedepse — i-a răspuns el. — Și copilul tău are nevoie de o mamă care să nu mai fie umilită.
Vorbele lui au lovit-o direct în inimă. De luni de zile, Mara îndura tăceri, reproșuri și priviri reci din partea celor pentru care lucra. Nu avea pe nimeni, nici casă, nici bani de spital.
Andrei a chemat un alt angajat să curețe cioburile și a condus-o afară, spre grădina luminată de felinare. Aerul rece al serii i-a adus lacrimi în ochi.
— Nu trebuia să faceți asta pentru mine — a spus ea. — Vă veți face dușmani.
— Am destui deja — a răspuns el zâmbind ușor. — Dar dacă tăcem în fața răului, înseamnă că suntem la fel ca el.
Cuvintele lui au rămas atârnate în aer. Mara și-a trecut mâna peste burtă și a simțit pentru prima dată o liniște pe care nu o mai trăise de mult.
— O să fie bine, o să vezi — i-a spus Andrei, oferindu-i o carte de vizită. — Mâine vino la birou. Am un post mai potrivit pentru tine.
— Eu? Dar nu am școală, nici haine potrivite… — a murmurat ea.
— Ai curaj. Asta nu se învață la școală.
Câteva zile mai târziu, Mara pășea timid în clădirea elegantă a firmei lui Andrei. Era îmbrăcată simplu, dar cu fruntea sus. Secretara a condus-o într-un birou luminat, unde Andrei o aștepta.
— Bine ai venit, doamnă Ionescu — a spus el, ridicându-se și zâmbind. — De azi înainte, ești responsabilă de programul angajaților care se ocupă de fundația caritabilă. Știu că vei face treabă bună.
Mara nu și-a putut stăpâni lacrimile.
— Nu știu cum să vă mulțumesc.
— Nu trebuie. Doar ajută și tu pe cineva, când vei putea — i-a spus el. — Așa se învârte roata binelui.
Ani mai târziu, fundația „Inimă Deschisă”, condusă de Mara Ionescu, oferea burse și locuințe mamelor singure din toată țara. Într-un interviu, ea a spus simplu:
„Totul a început în seara în care cineva a ales să nu întoarcă privirea.”
Și din acel moment, lumea ei — și a multor altora — s-a schimbat pentru totdeauna.