…privirea lui a fost suficientă ca să o oprească. A simțit cum inima îi bate nebunește, iar mâinile îi tremură ușor. A întins cardul, sperând că poate Marian își va da seama cât e de absurd ce face. Dar el a luat-l calm, l-a pus în portofel și a ieșit din casă fluierând, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Din ziua aceea, Sofia a trăit cu senzația că cineva i-a tăiat aripile. Primea de la el bani doar „pentru strictul necesar” — adică un bilet de autobuz, un covrig la prânz și, dacă avea noroc, câțiva lei în plus pentru detergent. Nici vorbă de o cafea cu o colegă sau o carte nouă.
La început a crezut că e o fază, că poate Marian trece printr-o perioadă stresantă. Dar controlul devenea din ce în ce mai sufocant. Într-o seară, când a îndrăznit să-i spună că s-a săturat să ceară bani ca o elevă pentru fiecare lucru, el a izbucnit.
— Ți-am spus că nu-mi place risipa! — a urlat, iar palma lui grea i-a lovit obrazul.
Sofia a înghețat. Nici nu a plâns. Doar l-a privit uimită, nevenindu-i să creadă ce se întâmplă. A doua zi s-a machiat cu grijă, ascunzând vânătaia sub fond de ten, și a mers la școală de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Zilele au început să se repete, toate la fel — tăcere, frică, neputință. Dar într-o seară, telefonul a sunat. Era mama.
— Tatăl tău vrea să te vadă. A aflat ceva…
Sofia a simțit cum o străbate un fior. Tatăl ei, generalul Petrescu, omul pentru care disciplina și onoarea erau literă de lege. Niciodată nu-i spusese că Marian o lovește. Rușinea, teama și speranța că lucrurile se vor îndrepta o făcuseră să tacă. Dar cineva, probabil o colegă, observase semnele și dăduse de veste.
Când a ajuns acasă, Alexandru Petrescu stătea în curte, în uniforma lui veche, dreaptă ca o suliță. Când a văzut-o, i s-au înmuiat ochii.
— Fata mea, a spus încet, tu nu ești singură.
A doua zi, Marian s-a trezit cu socrul în fața ușii. Fără ridicarea vocii, fără amenințări, fără certuri. Doar o privire care ar fi făcut să se clatine și un zid de beton.
— Fiule, a spus generalul calm, un bărbat adevărat nu își bate femeia și nu-i fură demnitatea. Ți-ai pierdut dreptul de a-i fi soț.
Marian a încercat să răspundă, dar cuvintele i s-au blocat în gât. În următoarele zile și-a strâns lucrurile și a plecat, murmurând scuze care nu mai valorau nimic.
Sofia a plâns mult. Nu de durere, ci de ușurare. Tatăl ei i-a spus atunci ceva ce avea să-i rămână în suflet toată viața:
— Viața nu te doboară, fata mea. Te încearcă, ca să vezi cât de puternică ești cu adevărat.
Ani mai târziu, Sofia a devenit directoarea acelei școli. Nu s-a mai grăbit să se îndrăgostească, dar într-o zi, în fața clasei, a văzut un bărbat care a venit să-și înscrie fiul la cursuri. Ochii lui erau calzi, vocea blândă, fără urmă de superioritate.
A zâmbit, pentru prima dată după mult timp, fără teamă. Și a înțeles atunci că unele bătălii nu se câștigă cu forța, ci cu curajul de a te ridica și de a merge mai departe.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
