Elena s-a ridicat brusc de pe scaun, neputându-și stăpâni tremuratul. Fiecare cuvânt al Rosei părea o cheie care deschidea o ușă uitată în sufletul ei.
„Așteaptă aici puțin”, a spus abia șoptit și a ieșit grăbită din cameră. Când s-a întors, ținea în mână o cutie veche din catifea albastră. A deschis-o cu grijă, iar înăuntru se afla o brățară micuță de argint, cu același pandantiv în formă de stea ca al colierului.
Rosa a dus mâna la gură, fără glas. „Am visat de multe ori această brățară”, a spus printre lacrimi. „Nu știam de unde o știu…”
Elena s-a apropiat și i-a luat mâinile. „Pentru că era a ta, draga mea. Ți-am dăruit-o în ziua în care ai venit pe lume.”
Femeia de serviciu a izbucnit în plâns. Lacrimile i se rostogoleau pe obraji, amestecându-se cu machiajul simplu de zi. Întreaga ei viață, toate întrebările fără răspuns, păreau să-și fi găsit acum sensul.
„Dar cum… cum s-a întâmplat? Cine m-a dus acolo?”, a întrebat cu voce tremurândă.
Elena a închis ochii, încercând să-și adune amintirile. „A fost o noapte de groază. Casa a luat foc, iar eu am leșinat din cauza fumului. Când m-am trezit, pompierii mi-au spus că nu te-au găsit nicăieri. Te-am căutat ani întregi, am pus anunțuri, am oferit recompense, dar nimeni nu știa nimic…”
Rosa și-a acoperit fața cu palmele. „Așa am ajuns eu în orfelinat. Nimeni nu mi-a spus vreodată nimic clar.”
Pentru câteva clipe, cele două au rămas în tăcere. În aer plutea mirosul de lacrimi și revedere. Elena s-a ridicat, s-a apropiat de fiica ei și a strâns-o în brațe. A fost o îmbrățișare cum nu mai trăise niciuna dintre ele. Lungă, caldă, plină de tot ce nu putuseră spune în 25 de ani.
„Am crescut printre străini, lucrând de mică, curățând case… și acum aflu că mama mea era tot timpul acolo, dar într-o lume la care eu nici nu visam să am acces”, a spus Rosa cu glasul frânt.
„Nu mai contează ce-a fost”, i-a răspuns Elena blând. „De azi, totul se schimbă. Nu mai ești singură, fetița mea.”
Cele două au ieșit împreună din salon, iar lumea din jur părea să nu mai conteze. Jurnaliștii au încercat să afle ce se petrece, dar Elena i-a privit cu o seninătate cum rar se vede.
„Povestea asta nu e despre bani”, a spus ea scurt. „E despre o mamă și o fiică pe care Dumnezeu le-a adus din nou împreună.”
Rosa a zâmbit printre lacrimi. Simțea pentru prima dată că locul ei era acolo, lângă mama ei.
Mai târziu, într-o seară liniștită, Elena a privit spre cerul plin de stele. Pe gâtul fiicei sale strălucea colierul care cândva fusese simbolul unei pierderi. Acum era dovada vie că miracolele se întâmplă atunci când nu le mai aștepți.
Și, în timp ce steaua de la gâtul Rosei sclipea în lumina blândă a serii, Elena a rostit cu voce joasă: „Bine ai venit acasă, fata mea.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.