Augustin zâmbi ușor, dar nu era un zâmbet de prietenie. Era acel surâs rece al cuiva care știe că are puterea și vrea să o arate.
— Poate ar trebui să vii și tu joi seara, Valentina — rosti el, aproape șoptit, dar suficient de tare ca secretara lui să audă și să izbucnească într-un râs scurt.
Ea înțepeni. Nimeni nu o invita nicăieri. Cu atât mai puțin la o gală unde aveau să vină politicieni, oameni de afaceri și femei îmbrăcate în rochii scumpe cât salariul ei pe doi ani.
— Poftim? — îndrăzni să întrebe, cu glas stins.
— Ai auzit bine. Vino. Să vadă lumea și… partea mai modestă a casei mele. — Se întoarse brusc, convins că îi dăduse o lecție.
Valentina rămase singură, cu privirea ațintită în marmura lucioasă pe care o frecase până la epuizare. Simțea un nod în gât. Știa că voia s-o expună, s-o transforme într-o glumă pentru invitații lui.
Dar ceva în ea se frânse în acea clipă. Sau, poate, nu se frânse, ci se trezi.
În seara următoare, după ce-și termină treaba, își vizită sora. Aceasta locuia într-un apartament mic, plin de viață și căldură. Acolo, Valentina scoase dintr-o cutie veche o rochie pe care nu o mai atinsese de ani buni. O rochie pe care mama lor o cususe manual, pentru balul de absolvire. Era simplă, dar avea ceva aparte: o eleganță curată, atemporală.
— O să râdă de tine, dacă te duci — îi spuse sora, îngrijorată.
— Nu, soră dragă… o să învețe să mă vadă. — Ochii Valentinei luceau acum altfel.
Ziua petrecerii veni repede. Conacul se umpluse de mașini scumpe, șoferi în uniforme și femei parfumate. Valentina urca scările, nu cu găleata în mână, ci cu pași fermi, sprijinită de acea rochie cusută de mâinile mamei.
Când intră, toți întoarseră capetele. Nu pentru că era împodobită cu bijuterii, ci pentru că purta o demnitate rară, una pe care niciun milion nu o putea cumpăra.
Augustin, care își ridica paharul de șampanie, rămase blocat. O secundă, doar o secundă, și pierdu aplombul.
— Bună seara, domnule Belmont. Mulțumesc pentru invitație — spuse ea, cu o voce clară, sigură.
Un murmur străbătu încăperea. Oamenii o priveau curioși. Și atunci, cineva — un partener de afaceri al lui Augustin — se apropie de ea.
— Încântat, doamnă… sunteți fermecătoare. Îmi amintiți de vremurile în care rafinamentul nu însemna doar bani, ci și noblețe sufletească.
Cuvintele acelea, spuse cu respect, schimbaseră aerul din sală. Deodată, Valentina nu mai era femeia de serviciu pe care voiau să o arate cu degetul. Era o prezență. O forță.
Augustin înțepeni. În ochii lui se citea furia amestecată cu neputința.
Dar pentru Valentina nu mai conta. În sfârșit înțelesese: nu trebuia să se ascundă. Nu trebuia să accepte să fie invizibilă.
A doua zi, și-a dat demisia. Își găsise deja curajul să pornească pe drumul ei. Începuse să facă curățenie la apartamente mici, pentru oameni simpli, dar care îi mulțumeau cu sufletul. Și, cu fiecare zi, Valentina strălucea mai tare decât marmura pe care o șlefuise atâția ani.
Cei din satul natal o primeau mereu cu brațele deschise. La sărbători, dansa în hore și cânta alături de vecini. Acolo era adevărata ei familie, acolo era respectul.
Iar Augustin? El rămase cu imperiul său rece, în care oglinzile mari nu mai reflectau un bărbat puternic, ci un om mic, care pierduse bătălia cea mai importantă: aceea cu propria sa inimă.
Valentina, fata simplă, dar curajoasă, îi dovedise tuturor că demnitatea nu se măsoară în bani, ci în felul în care te ridici atunci când alții te cred îngenuncheat.