Când am ieșit din restaurant, aerul nopții din București era rece și limpede. Luminile se reflectau pe asfaltul umed, iar în oglinda unei mașini am văzut pentru o clipă reflexia unei femei care nu mai părea deloc pierdută.
Am urcat în mașina mea, un Audi vechi, dar curat, și am pornit motorul. În mintea mea, vocea lui Tariq încă răsuna, cu acea siguranță a omului care crede că are totul sub control. Zâmbeam amar. În câteva zile avea să înțeleagă ce înseamnă să subestimezi o româncă.
Când am ajuns acasă, am găsit mesajul tatălui meu: „Fiule, am primit tot. Contractele false, conturile, tranzacțiile. E timpul.” Am închis telefonul și am stat câteva secunde pe întuneric, privind pe geam.
Tariq nu mă luase din dragoste. Mă folosise ca pe o punte spre compania tatălui meu, o firmă de construcții mari din Cluj. Se prefăcuse iubitor, protector, dar în spatele zâmbetelor era doar interesul. Și el, și familia lui, au văzut în mine o poartă spre bani, nu spre viață.
În zilele ce au urmat, am jucat rolul până la capăt. L-am lăsat să creadă că totul merge perfect. Mă întreba mereu despre acte, despre semnături, despre ce planuri are tata cu noul proiect de autostradă. Eu zâmbeam și îi spuneam că nu știu mare lucru. În realitate, fiecare întrebare a lui era o nouă dovadă.
A venit și ziua întâlnirii finale. La biroul tatălui meu, Tariq și tatăl lui au intrat îmbrăcați elegant, cu zâmbetele acelea false care promiteau „parteneriate de succes”. Eu eram deja acolo, lângă tata. Când s-au așezat, am pus telefonul pe masă și am apăsat „redare”.
Vocea lui Tariq s-a auzit limpede: „Să o ținem proastă și îndrăgostită. După ce semnează actele, putem renunța la ea.”
Camera s-a umplut de tăcere. Tatăl meu, un om calm, s-a ridicat, și, fără să ridice tonul, a spus: „Ieșiți din biroul meu.”
Tariq a încercat să spună ceva, dar eu am vorbit înaintea lui: „Să nu-ți mai permiți niciodată să subestimezi o femeie care tace. Tăcerea e cea mai periculoasă armă.”
În seara aceea am mers acasă singură. Am făcut o cafea adevărată, la ibric, exact cum râseseră de mine că nu știu. Am gustat și am simțit liniște. În sfârșit, nu mai trebuia să joc niciun rol.
Peste câteva luni, am deschis un mic cabinet de traduceri. Vorbeam cinci limbi și învățasem una mai grea decât toate: limba oamenilor care te cred mai puțin decât ești.
Iar când cineva îmi spune că o femeie româncă nu e bună la afaceri, zâmbesc. Pentru că știu că uneori, cel mai dulce gust din lume nu e al răzbunării, ci al demnității recuperate.