Am rămas nemișcată, cu acul în mână, fără să înțeleg ce se întâmplă. Copilul meu a fugit la fereastră și a strigat:
— „Mamă! Vin la noi!”
Ușa s-a deschis încet, iar din prima mașină a coborât un bărbat înalt, îmbrăcat elegant, cu un palton negru și pantofi care luceau mai tare decât parchetul de la biserică. Chipul lui mi s-a părut ciudat de cunoscut.
Am simțit cum mi se taie genunchii.
— „Maria?” a spus el, cu o voce care mi-a răscolit amintirile.
Era el. Omul pe care-l așteptasem zece ani. Tatăl copilului meu.
Am vrut să spun ceva, dar lacrimile mi s-au rostogolit pe obraji înainte să pot deschide gura.
Vecinii s-au strâns în jur, ca la spectacol. Unii șușoteau, alții priveau uimiți.
Bărbatul s-a apropiat, s-a aplecat și l-a privit pe fiul meu.
— „Tu ești… băiatul meu?”
Copilul a făcut un pas înapoi, neștiind ce să răspundă. M-am aplecat ușor spre el și i-am șoptit:
— „Da, dragul meu… acesta este tatăl tău.”
Atunci bărbatul a căzut în genunchi, l-a strâns în brațe și a izbucnit în plâns.
Toți cei care râseseră de mine ani la rând au rămas muți.
— „Iartă-mă, Maria…” a spus printre lacrimi. „Tatăl meu m-a forțat să plec. A vrut să mă logodească cu o fată dintr-o familie bogată. Am plecat la oraș, am muncit, am suferit… dar nu am uitat niciodată chipul tău. Am căutat ani întregi să vă găsesc.”
M-am prăbușit și eu în genunchi, iar ploaia ne uda pe amândoi. Copilul, speriat, s-a lipit de mine.
— „Și acum de ce ai venit?” am întrebat, printre suspine.
El a privit în jur, la casa noastră sărăcăcioasă, apoi la băiat, și a spus:
— „Ca să vă iau acasă. La mine. Să nu vă mai lipsească nimic niciodată.”
Am crezut că visez.
În acea clipă, vecinele care îmi aruncau vorbe grele au coborât privirea rușinate.
— „Mașinile astea… sunt ale tale?” a întrebat o femeie din mulțime.
— „Nu contează ale cui sunt,” a spus el calm. „Contează că Maria și copilul meu nu vor mai duce lipsă de nimic.”
Apoi s-a întors spre mine și a adăugat:
— „Am cumpărat o casă în oraș. Una mare, cu grădină și școală bună aproape. Vreau să fim o familie.”
Mi s-a strâns inima. O parte din mine încă purta durerea celor zece ani de singurătate.
— „Nu e ușor să uiți tot ce a fost,” i-am spus. „Dar pentru fiul nostru… voi încerca.”
El a zâmbit. Apoi a scos un inel din buzunar.
— „Atunci lasă-mă să fac ce trebuia să fac acum zece ani.”
L-a pus pe degetul meu, în timp ce oamenii din jur au început să aplaude. Copilul râdea, țopăind prin bălți.
Din acea zi, satul n-a mai râs de mine niciodată.
Și, deși banii și mașinile de lux nu mi-au șters anii grei, mi-au adus ceva mult mai prețios: liniștea inimii.
Am învățat că Dumnezeu nu uită pe nimeni. Că oricât te-ar arăta cu degetul lumea, adevărul iese mereu la lumină — uneori chiar în fața unei case modeste, într-o dimineață ploioasă, când nu te mai aștepți la nimic.