Ea ridică privirea din ceașca de cafea și îl privi drept în ochi. Nu zâmbi. Nu oftă. Spuse doar calm, dar ferm:

— Întreab-o pe mama ta dacă ți-ar prăji ea niște chifteluțe. Doar i-ai dat bani de sanatoriu. Poate are și o tigaie acolo, cine știe?

Dima rămase nemișcat, cu mâna suspendată în aer, ca și cum vorbele ei l-ar fi lovit peste față. Încercă să zâmbească, să glumească, dar Larisa rămase serioasă. Mai serioasă ca niciodată.

— Lari, hai, nu fi supărată. E mama mea… Nu avea bani, se simțea rău…

— Și noi cum o ducem, Dima? Eu cum o duc? Ce se întâmplă dacă fiecare bănuț câștigat dispare undeva, iar visele noastre rămân doar vorbe? Încă mai crezi în „poate cândva”?

— N-am putut s-o refuz. E mama mea…

— Și mama mea e tot mama mea. Dar diferența e că soțul meu nu mă sună zilnic ca să-mi aducă aminte de vinovăția lui.

Și știi ce e mai trist? Că clientul tău te ține de mână mai des decât mine. Și m-am săturat, Dima. Să fiu mereu a doua alegere în propria mea familie. Pentru că asta sunt acum — o soluție temporară.

Se ridică de la masă și începu să strângă ceștile goale. Mișcările ei erau calme, mecanice. Dima o privea în tăcere, ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.

— Deci… chiar i-ai trimis mamei tale toți banii?

— Da. Trei sute doisprezece mii. A spus că vrea la mare. I-am plătit biletul și cazarea. Și ea merită puțină liniște, nu?

— Dar noi? Ce facem cu noi?

— Noi? Noi ne descurcăm ca de obicei. Sau poate, de data asta, o să afli cum e să rămâi cu mâinile goale, pentru că altcineva „avea mai multă nevoie”.

Se lăsă o liniște apăsătoare. Doar frigiderul vechi bâzâia încet în fundal. Dima se așeză încet și își ascunse capul în palme.

— N-am crezut niciodată că te va durea atât…

— N-ai vrut să te gândești la asta, Dima. Ți-a fost mai ușor să spui „Las-o, o să-i treacă Larisei, e înțelegătoare”.

Dar știi ce? M-am săturat să fiu „înțelegătoare”.

După o tăcere lungă, Dima se ridică și se apropie de ea. Glasul i se îmblânzise.

— Iartă-mă… Am greșit. Nu vreau să te pierd. Nu vreau să stric ce avem.

Larisa îl privi, fără furie, doar cu oboseală.

— Atunci dovedește-mi. Nu cu flori. Nu cu vorbe. Cu fapte. Data viitoare când mama ta te sună și cere bani, să ai curajul să spui „nu”. Sau măcar „nu acum”.

— Ai dreptate…

— Și încă ceva. De azi înainte, vom discuta împreună toate deciziile legate de bani. Gata cu hotărârile luate pe ascuns. Suntem o echipă. Sau nu suntem nimic.

Dima încuviință din cap. Știa că dacă o mai dezamăgea o dată, Larisa nu avea să mai rămână. Îl iubea, dar iubirea nu înlocuiește respectul și echilibrul.

A doua zi, Dima vându bicicleta lui scumpă, care zăcea nefolosită de doi ani în magazie. Cu banii obținuți, îi cumpără Larisei o plită electrică nouă și un blender.

Când s-a întors acasă, i-a lăsat o notiță scurtă:

„Pentru visele noastre. Le meriți.”

Larisa îl privi și, pentru prima dată după mult timp, zâmbi.

— Văd că începi să înțelegi…

— Mai vrei să mergem în vacanță?

— Dacă după toate ratele ne mai rămâne ceva, da. Dar știi… cele mai frumoase vacanțe încep cu liniștea de acasă.

În seara aceea, n-au fost chifteluțe. Au fost cartofi copți, râsete și planuri scrise pe colțul unui caiet vechi.

Pentru prima dată după mult timp, Dima n-a așteptat telefonul mamei. A pus telefonul pe silențios. Ținea mâna Larisei în a lui. Și tăceau. Dar tăcerea aceea era diferită. Plină de promisiuni.