Sophie stătea nemișcată, tremurând ușor. Respira greu, de parcă aerul din cameră devenise prea dens ca să-l poată inspira. Mama, care părea deodată îmbătrânită cu zece ani, se așeză încet pe scaun și își acoperi fața cu mâinile.

— Destul, copii… — șopti obosit. — Destul certurilor în casa asta. Nu mai am putere să vă aud.

Edward își mușcă buza. Știa că vorbise prea dur, dar furia încă nu-l părăsise. Își privi sora — chipul palid, ochii roșii de plâns, burtica rotunjită — și pentru o clipă îi fu milă. Dar apoi își aminti cum tatăl lor muncise patruzeci de ani în fabrică, punând deoparte fiecare bănuț pentru acel apartament. Mila se stinse.

— Mamă, știi că am dreptate, — spuse el mai stăpânit. — Nu putem trăi toată viața pentru Sophie. Ea are familia ei, iar noi avem dreptul la liniște.

Sophie își șterse lacrimile.

— Crezi că mi-e ușor? Că nu mă doare? Totul s-a prăbușit. Peter nu doarme nopțile, tot socotește datoriile. Eu vând haine pe internet, doar ca să avem ce mânca. Dar nu ajunge.

— Toți o ducem greu, — răspunse Edward rece. — Dar părinții nu trebuie să plătească pentru greșelile copiilor lor adulți.

— Nu e o greșeală, e o luptă, — spuse ea încet. — Peter nu e un om rău. A muncit ca un nebun, dar prețurile, taxele, concurența… totul ne-a dărâmat.

Tatăl, care citea ziarul, ridică privirea.

— Sophie, draga mea, știm că vrei să-ți ajuți soțul, dar noi suntem bătrâni. Ne e teamă să pierdem totul din nou. Asta e casa noastră, nu doar niște pereți. Aici ați crescut voi.

Sophie coborî privirea.

— Știu, tată… Dar dacă nu fac nimic, vom pierde tot. Banca ne-a dat termen câteva săptămâni.

— Poate că așa trebuie, — izbucni Edward. — Poate atunci veți învăța să trăiți fără iluzii.

— Tu nu înțelegi nimic! — strigă Sophie. — Tu ești singur, trăiești doar pentru muncă și drumuri. Dar eu am copii! Nu pot să o iau de la capăt!

— Nu poți… sau nu vrei? — răspunse el tăios.

— Opriți-vă! — țipă mama, ridicându-se brusc. — Sunteți frați, și vă comportați ca niște străini! Merită banii atâta ură între voi?

Tăcerea căzu grea. Edward se ridică și ieși pe balcon, trântind ușa.

Mama se apropie de Sophie.

— Draga mea, știm că suferi. Dar dragostea nu e totul. Trebuie să știi și când să nu ceri prea mult.

Sophie o îmbrățișă și izbucni în plâns. Tatăl privea în gol. Știa că în familia lor nu mai exista câștigător.

Câteva zile mai târziu, Edward primi un telefon.

— Vino diseară, — spuse tatăl. — Trebuie să vorbim toți.

Când ajunse, îi găsi pe toți așezați la masă. Sophie părea epuizată, iar Peter stătea tăcut, cu ochii în podea.

Tatăl puse o hârtie pe masă.

— Ne-am hotărât. Vom vinde apartamentul. Dar nu ca să dăm tot Sophiei. O parte va merge la bancă, să acoperim datoriile. Cu restul vom lua o garsonieră pentru noi. Ce rămâne, împărțim între voi. După aceea… fiecare pe drumul lui.

Sophie se albi la față.

— Tată, nu pot accepta asta…

— Poți, — spuse mama cu un zâmbet trist. — Pentru că e ultima oară când mai putem ajuta.

Peter ridică privirea.

— Mulțumesc. Vă promit că o să restitui totul. Nu vreau să mai suferiți din cauza noastră.

Edward oftă.

— Nu am vrut să se ajungă aici. Dar dacă asta e decizia voastră… nu mă opun. Doar sper să nu regretați.

Totul s-a derulat repede: agenția, actele, vizionările, semnăturile. Părinții împachetau cutii în tăcere. Sophie venea să-i ajute, dar conversațiile erau scurte, reci. Între ea și Edward creștea o distanță pe care nici timpul nu o putea umple.

Când apartamentul s-a vândut, părinții s-au mutat într-o garsonieră mică la marginea orașului. Tatăl se plângea de spate, mama zâmbea forțat. “Aici măcar e liniște,” spunea, dar ochii o trădau.

Edward își închiriase o cameră lângă serviciu. Sophie și Peter plăteau datoriile. Curând li s-a născut o fetiță — mică, fragilă, pe care au numit-o Elena. Peter se angajase într-un depozit, iar Sophie cosea hăinuțe pentru copii și le vindea online.

A trecut un an. Într-o seară, Sophie urcă scările spre garsoniera părinților. Bătu încet. Ușa se deschise, iar mama o privi surprinsă și fericită.

— Sophie! Intră, dragă!

Înăuntru mirosea a ceai și a cărți vechi. Pe perete, aceeași icoană ca odinioară. Tatăl citea ziarul, cu ochelarii lăsați pe vârful nasului.

— Am vrut doar să vă văd, — spuse Sophie timid. — Mi-a fost dor.

— Și nouă, copilă, — zise mama mângâind-o pe obraz.

Sophie scoase o plic.

— Am reușit să strâng niște bani. Sunt pentru voi.

— Nu trebuie, — spuse tatăl blând. — Păstrează-i pentru copii.

— Nu, tată. Datorită vouă am rezistat. Știu că v-am rănit. Iertați-mă.

Mama își șterse ochii.

— Nu trebuie să-ți ceri iertare. E de ajuns că ești aici.

Atunci se auziră pași. Edward intrase. Se opri, văzând-o.

— Oh… salut.

— Salut, Ed, — spuse Sophie zâmbind ușor.

Tăcerea atârna grea, până când mama o frânse cu un glas vesel:

— Ce bine că sunteți amândoi! Am făcut plăcintă cu mere!

În curând, bucătăria mirosea a scorțișoară și a căldură. Edward se așeză în fața surorii sale.

— Știi, Sophie… Poate am fost prea dur atunci. M-am tot gândit. Poate că, în locul tău, aș fi făcut la fel.

Sophie îi zâmbi.

— Nu trebuie să te scuzi, Ed. Și eu m-am schimbat. Am învățat că nimic nu e sigur, dar și că iubirea nu se termină odată cu greutățile.

El dădu din cap și o îmbrățișă scurt.

— Bine că suntem din nou împreună. Asta contează.

Mama izbucni în plâns, iar tatăl zâmbi — pentru prima dată după mult timp. Afară ningea liniștit, ca și cum lumea întreagă le-ar fi dăruit o a doua șansă.

De atunci, Sophie venea des la părinți. Le aducea flori, mâncare, sau doar stătea lângă ei în tăcere. Edward ajuta la reparații, Peter lucra din greu, fără să se plângă.

Anii au trecut. Copiii Sophiei au crescut, părinții au îmbătrânit în liniște. Într-o zi, mama, stând pe o bancă, i-a spus lui Edward:

— Vezi, fiule… banii vin și pleacă. Dar familia, dacă o pierzi, n-o mai recuperezi niciodată.

Edward privi cerul și zâmbi.

— Știu, mamă. Acum știu.

Iar câteva străzi mai departe, Sophie scria pe o bucată mică de hârtie:

„Mulțumesc că mi-ați iertat greșelile.”

O puse între paginile unei cărți vechi și o lăsă pe raftul mamei.

Seara, în geamurile garsonierei lor ardea o lumină caldă. Mică, dar adevărată — ca o flacără care nu se stinge nici după cele mai grele furtuni.