Trei zile trecuseră de la nuntă, iar liniștea din apartamentul lui Daniel era aproape apăsătoare. Maria stătea la masă cu o ceașcă de ceai rece în față. Privea florile ofilite din vază — rămășițele buchetului de mireasă. Totul părea un vis din care nu reușea să se trezească. În minte îi răsuna încă vocea lui Margaret, cuvintele tăioase, fețele mirate ale invitaților, rușinea și lacrimile fierbinți de pe obraji.

Daniel a intrat în cameră în tăcere, ținând telefonul în mână. Părea obosit — de parcă acele trei zile fără somn l-ar fi îmbătrânit peste noapte.

— A sunat mama — spuse încet.

— Și? — întrebă Maria, fără să-l privească.

— Vrea să ne vadă.

— După tot ce a făcut? — vocea ei tremura. — Daniel, eu nu pot… nu pot s-o privesc în ochi de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

El se apropie de ea și îi puse o mână pe umăr.

— Nici eu nu pot. Dar e mama… și cred că regretă.

Maria ridică privirea, neîncrezătoare.

— Crezi? Sau doar îți dorești să crezi?

Daniel oftă adânc.

— Nu știu. Dar trebuie să aflăm. Nu pot trăi cu gândul că familia mea s-a destrămat chiar în ziua nunții noastre.

Tăcerea care a urmat a fost grea, întreruptă doar de picăturile de ploaie care se prelingeau pe geam, făcând lumea de afară să pară cenușie și rece.

Margaret nu ieșise din casă de trei zile. Telefonul nu mai suna, nimeni nu o căuta. Vecinii, care altădată o salutau cu zâmbetul pe buze, acum treceau pe lângă poarta ei fără o privire. Se simțea singură, rușinată, exclusă. Cuvintele pe care le aruncase în ziua nunții se întorceau ca niște ecouri: „o farsă… o rușine… nu e pentru tine…”. Iar printre ele — chipul fiului ei: dezamăgit, rănit, matur.

Stătea la fereastră privind ploaia și se gândea cât de ușor distrusese totul. Crezuse că-l apără, că face ce e mai bine pentru el. În realitate, îl pierdea.

„Poate am fost prea dură”, gândi. „Dar tot ce am făcut, am făcut pentru el. Cum să-l dau altcuiva?”

Abia atunci a înțeles: nu-l pierduse din iubire, ci din teamă. Teama de a rămâne singură.

Când Daniel a bătut la ușă, Margaret tresări. Nu se aștepta. Deschise încet. În prag stăteau Daniel și Maria.

— Daniel… Maria… ați venit… — șopti.

Maria doar încuviință din cap, fără zâmbet. Daniel păși primul înăuntru.

— Mamă, trebuie să vorbim.

Margaret le făcu semn să se așeze. Pe masă era o ceașcă de cafea răcită și o fotografie veche cu Daniel copil.

— Știu de ce ați venit — zise cu voce joasă. — Și știu că merit tot ce aveți să-mi spuneți.

Daniel se așeză în fața ei.

— Mamă, nu vreau ceartă. Dar trebuie să înțelegi cât de tare ne-ai rănit. Ziua noastră trebuia să fie una fericită. Tu ai transformat-o într-un coșmar.

Margaret lăsă capul în jos. Lacrimile îi curgeau în tăcere.

— Știu… Doamne, știu… Nu am dormit din noaptea aceea. Mi-e rușine. Am lăsat gelozia și frica să vorbească pentru mine. Credeam că spun adevărul ca să te salvez, dar nu era adevăr — era doar teama mea.

Maria ridică privirea.

— Margaret, nu sunt perfectă. Dar îl iubesc pe fiul tău. Nu pentru ceea ce are, ci pentru cine este. Pentru bunătatea lui, pentru răbdarea lui. Îmi pare rău că n-ai putut vedea asta mai devreme.

Margaret o privi lung. În ochii Mariei nu era ură, ci doar sinceritate.

— Copilă… tu nu trebuie să-mi ceri iertare. Eu am fost cea oarbă. L-am ținut prea strâns, de parcă era singurul sens al vieții mele. Când ai apărut tu, am crezut că mi-l furi. Dar, de fapt, i-ai adus fericirea.

Daniel îi luă mâinile și le strânse ușor.

— Mamă, nimeni nu te poate înlocui. Dar te rog… nu mai răni pe cei care mă iubesc.

Margaret își acoperi fața și izbucni în plâns. Maria se ridică, se apropie și îi puse mâna pe umăr.

— Te iert — spuse blând. — Pentru că vreau ca familia noastră să înceapă din nou.

Margaret o privi uluită.

— Tu… poți să mă ierți? După tot ce ți-am spus, în fața tuturor?

— Da. Pentru că dacă nu te iert, rămân blocată acolo, în acea zi. Și nu vreau să trăiesc cu ura în mine.

Tăcerea care a urmat a fost senină. Ploaia se oprise, iar razele soarelui se strecurau printre perdelele ude. Margaret zâmbi — pentru prima dată sincer, de multă vreme.

— Poate că Dumnezeu a vrut să trec prin asta — spuse ea încet. — Ca să învăț că iubirea nu înseamnă să controlezi, ci să dăruiești.

Au rămas așa, vorbind în șoapte, fără reproșuri. Doar liniște și împăcare.

Când Daniel și Maria au plecat, Margaret a rămas mult timp în prag, privind cum se îndepărtează. Aerul mirosea a ploaie și pace.

A doua zi dimineață a mers la piață, a cumpărat crini albi — florile preferate ale Mariei. Le-a așezat pe masă și a zâmbit. Apoi a scris un bilețel, tremurând din mâini:

„Maria, îți mulțumesc pentru lecția pe care viața nu mi-a dat-o niciodată. Mi-ai arătat că iubirea nu cere dovezi, ci răbdare. Dacă vreodată ți-am adus lacrimi, sper ca astăzi, citind asta, să zâmbești. Cu drag, Margaret.”

A lăsat scrisoarea pe masă, știind că Daniel o va găsi. Și pentru prima dată după ani, a simțit ușurare. Nu mai era o mamă care se teme să piardă, ci o femeie care învățase să ofere.

Seara, Maria a citit scrisoarea în tăcere. Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar zâmbea. Daniel a cuprins-o și i-a șoptit:

— Ți-am spus eu… se va schimba.

Maria și-a sprijinit capul pe umărul lui. În cameră mirosea a ceai, flori proaspete și liniște.

Poate că fericirea nu se măsoară într-o nuntă perfectă, ci în puterea de a ierta după furtună.

Și în noaptea aceea, pentru prima dată, toți trei au dormit în pace.