Ți se rupe sufletul! Cum a aflat Nina Iliescu despre decesul lui Ion Iliescu. Unde se afla fosta Primă Doamnă chiar în momentul în care a fost informată despre moartea soțului ei
Era o zi liniștită de vară, una dintre acele după-amieze în care timpul pare să curgă încet, fără nicio presimțire. În apartamentul modest din București, înconjurată de fotografii vechi, amintiri și mirosul familiar al unei vieți trăite în doi, Nina Iliescu își petrecea ziua ca de obicei. O carte deschisă pe măsuța de lângă fotoliu, o ceașcă de ceai deja rece și o liniște apăsătoare care părea să prevestească ceva… dar ce?
Trecuseră deja câteva săptămâni de când Ion era internat. Nina nu îl mai văzuse fizic de câteva zile, dar fusese ținută la curent cu starea lui de către medici și cei apropiați. Era conștientă că timpul nu mai era de partea lor, dar spera – cum doar cei care iubesc sincer știu să o facă – că poate, doar poate, îl va mai vedea o dată.
Vestea a venit brusc. O bătaie ușoară în ușă. O clipă de ezitare. Apoi, în prag a apărut o persoană apropiată – poate o rudă, poate un colaborator de încredere din vechile vremuri. Chipul lui trăda totul. Nu a fost nevoie de cuvinte mari. Doar o propoziție rostită cu glas stins:
– Nina… s-a dus.
În acel moment, lumea s-a prăbușit în tăcere. Fosta Primă Doamnă nu a țipat, nu a leșinat. A rămas nemișcată. A închis ochii preț de câteva secunde, ca și cum ar fi încercat să-și amintească ultima privire, ultimul cuvânt, ultima clipă împreună. Apoi, cu pași înceți, s-a așezat pe marginea patului și a rămas acolo, uitându-se într-un punct fix. Nu întreba nimic. Știa deja totul.
Se afla acasă, în locul în care trăiseră împreună o viață întreagă, în acel apartament simplu, fără fast, care fusese martorul a zeci de ani de iubire, compromisuri și tăceri. Acel loc în care tălpile lui Ion Iliescu bătătoriseră podeaua și în care Nina îl așteptase mereu, cu răbdare, chiar și atunci când țara avea întâietate.
Durerea nu a fost zgomotoasă. A fost profundă, demnă, tăcută. Ca o femeie care știa că iubirea nu dispare, ci se transformă în amintire. A cerut doar o singură clipă de singurătate. Să poată sta de vorbă, în gând, cu bărbatul ei. Să-i spună că îl iartă, că îl iubește și că îi va duce lipsa… până la sfârșit.
Aceasta a fost despărțirea lor. Nu cu lumini, nu cu camere de filmat, ci cu o tăcere sfâșietoare, într-un colț de cameră, acolo unde iubirea adevărată nu are nevoie de spectatori.