Raluca și Vlad erau împreună de opt ani. Din afară, păreau cuplul perfect: el – antreprenor de succes, ea – profesoară de literatură, pasionată de poezie și ceaiuri de iasomie. Casa lor avea miros de lemn de santal și liniște aparentă. Dar în spatele zâmbetelor, tăcerea devenea tot mai grea.
Într-o zi rece de noiembrie, în timp ce Vlad era plecat într-o „călătorie de afaceri”, Raluca i-a găsit geaca uitată pe fotoliu. Înghețase. Erau acolo bilete de avion pentru Paris, dar nu pe numele ei. Și un bilet scris de mână:
„Mulțumesc pentru weekendul magic. Cu tine, totul are sens. Te aștept, iubirea mea.”
– A.
Inima ei s-a oprit. „A.”. Nu era ea. Nu era „Raluca”.
A pus scrisoarea înapoi, a zâmbit și a început să-și facă bagajul.
Fără țipete. Fără scenă. A lăsat o singură fotografie pe pat — o poză veche cu ei doi, cu un post-it lipit:
„Eu am fost sinceră. Tu?”
A plecat. A mers la sora ei, apoi și-a luat o cabană pentru o lună într-un sat de munte. Acolo, cu zăpada la geam și un ceai cald în mână, Raluca și-a regăsit vocea. A început să scrie poezie. Și-a publicat primul volum în trei luni. Titlul? „Scrisori către o femeie care uitase cine e.”
Vlad a sunat. A implorat. A mințit. A plâns.
Dar ea deja nu mai era acolo. Nici în oraș. Nici în relație. Nici în trecut.
Astăzi, Raluca ține ateliere de scriere creativă pentru femei care trec prin despărțiri. Și spune, simplu:
„Unele bătălii se câștigă în tăcere. Cu un bilet. Și o valiză.”