Ilinca nu se gândise niciodată că o seară care trebuia să fie începutul unei noi vieți se va transforma într-un coșmar. Rochia ei de mătase roz, cândva impecabilă, era acum sfâșiată în partea de jos. Iar ea mergea desculță prin holul hotelului de lux, cu lacrimi pe obraji și un nod în gât pe care nici aerul dimineții nu reușea să-l desfacă.
Cu doar câteva ore înainte, îl privise pe Vlad — bărbatul pentru care renunțase la logodnă, la prieteni și la părinți — cum își aprindea un trabuc și îi spunea, pe un ton rece:
— Te plac, Ilinca. Dar nu te-am cerut niciodată să renunți la tot. Ai fost o alegere convenabilă, nu o promisiune.
O propoziție. Atât a fost nevoie să-i spulbere toate iluziile.
„Ești doar o paranteză frumoasă.”
Așa îi spusese. Ca și cum viața, inima și sufletul ei n-ar fi contat. Așa că a plecat. Fără să-și ia telefonul. Fără să știe unde merge. Doar cu un instinct: să se salveze.
A mers pe jos până la gară. Acolo, o bătrână cu o privire blândă i-a oferit o eșarfă și i-a spus:
— Ești frumoasă, fată dragă. Nu lăsa un bărbat să-ți fure lumina din privire.
Cuvinte simple, dar cu puterea de a schimba o viață.
Trei luni mai târziu…
Ilinca nu mai era femeia care ieșise sfâșiată din camera 612. Era fondatoarea unei linii de haine pentru femei care au trecut prin relații toxice. Fusese invitată la podcasturi și emisiuni TV. Povestea ei inspirase mii de femei să plece, să spună „Nu”, să-și recapete viața.
Iar Vlad? Îi trimitea mesaje zilnic.
„Îmi pare rău. Hai să vorbim. Vreau să te văd.”
Dar ea nu-i mai răspundea. Nu pentru că nu mai simțea nimic. Ci pentru că simțea, în sfârșit, totul pentru sine.
Într-o seară, a postat o fotografie cu descrierea:
„Nu mi-am pierdut sufletul. Doar l-am pus unde trebuie: înapoi în mine.”
Morală?
Uneori trebuie să te pierzi ca să te regăsești. Să fii zdrobită, ca să devii întreagă. Iar dragostea adevărată? Începe cu tine.