La aproape 89 de ani și după o luptă grea cu o criză medicală care l-a ținut departe de scenă, Florin Piersic a reapărut în public, în aplauzele și emoția adâncă a celor care îl iubesc de-o viață. A fost o imagine care a atins sufletul tuturor: un actor legendar, vizibil slăbit, pășind cu greutate, dar cu un zâmbet cald și demn, purtându-și esența de artist în fiecare gest.
Miercuri, 21 mai, într-un colț încărcat de liniște și spiritualitate — Mănăstirea Sihăstria Putnei — a avut loc un moment aparte: evenimentul „Putna, vatră de cuvânt și poveste”, în care Florin Piersic și Sofia Vicoveanca au fost distinși cu titlul de „Cetățean de Onoare al comunei Putna”. O recunoaștere simbolică, dar profund meritată, pentru doi oameni care au ținut vie cultura românească în inimile tuturor.
Florin Piersic a coborât din mașină cu ajutorul unui baston. Pașii lui au fost grei, dar sufletul — viu și deschis, cum numai el știe să-l ofere. Îmbrăcat sobru, într-un costum negru cu cămașă albă și celebra eșarfă roșie, actorul a fost întâmpinat cu pâine și sare, după datina Bucovinei. Și chiar dacă nu a urcat pe scenă, a umplut locul cu prezența sa — aceea a unui titan care, chiar și în tăcere, spune mai mult decât o mie de replici.
Primarul Gheorghe Coroamă, gazda evenimentului, a vorbit despre simbolistica profundă a acestor distincții: o reverență făcută unor suflete care au crescut, prin artă, generații întregi. Pentru mulți dintre cei prezenți, a fost un privilegiu: poate ultimul prilej de a-l vedea pe Florin Piersic în mijlocul oamenilor care-l iubesc.
În cerc restrâns, actorul ar fi rostit cu sinceritate: „Scena va rămâne în sufletul meu, dar trupul îmi spune altceva.” Sunt cuvintele unui om care, chiar dacă nu mai poate juca, nu și-a pierdut dragostea pentru luminile rampei și pentru publicul care l-a aplaudat o viață întreagă.
Pentru fani, aceste imagini nu sunt doar dureroase — sunt, în același timp, o lecție de viață, de noblețe, de acceptare. Florin Piersic nu mai joacă pe scenă, dar joacă în continuare cel mai greu rol: acela de om care îmbătrânește cu demnitate, cu inima încă vie și cu sufletul rămas acolo, în luminile teatrului și în tăcerea sălilor pline.
Și poate că acesta este cel mai mare dar pe care ni-l face acum: ne învață, din nou, că frumusețea și curajul nu țin de vârstă sau de puterea fizică, ci de lumină. Iar Florin Piersic, chiar și în tăcere, rămâne un far — un simbol viu al artei românești, care nu se stinge.