Vadim Kotov a venit dis-de-dimineață la mormântul iubitei sale, fără să bănuiască nici măcar o clipă că va deveni prizonierul unui joc crud.
Vântul rece pătrundea prin țesătura subțire a paltonului, dar el nu-i dădea nicio atenție. Stătea în cimitirul pustiu, în fața unui mormânt proaspăt săpat, acolo unde se odihnea logodnica lui. Florile, lăsate de cineva dimineață, deja își pierdeau culoarea sub cerul gri al lui decembrie.
Vadim a trecut cu mâna peste lespedea de granit, ca și cum ar fi vrut să o atingă pe Polina, să-i simtă căldura măcar pentru o clipă. Vocea i-a fost aproape șoptită:
— Polina…
Un nod i s-a pus în gât, dar s-a forțat să continue:
— Îl voi găsi. Pe cel care ți-a făcut asta. Jur.
A îngenuncheat, iar lacrimile i-au început să curgă. Simțea cum aerul din jur devenea dens, greu. Fiecare clipă lângă mormânt era o tortură.
— De ce tocmai tu?
Din spate, se auzi trosnetul crengilor înghețate. Vadim se ridică brusc; inima îi sări o bătaie. Când se întoarse, în fața lui stătea un bărbat înalt, în palton lung.
Îl privea fix, cu o expresie tăioasă, ca de piatră.
— Vadim Aleksandrovici? — întrebă acesta cu o voce rece, profesională.
Vadim nu răspunse imediat, își șterse lacrimile și încruntă sprâncenele:
— Da, eu sunt. Dar dumneavoastră cine sunteți?
Bărbatul îi arătă legitimația:
— Detectivul Stepan Sergheevici Belov.
Vadim nu înțelegea ce caută un detectiv acolo, dar ceva în privirea lui îl făcu să se încordeze.
— Ați aflat cine a ucis-o pe Polina? — întrebă cu speranță.
Dar detectivul nu răspunse imediat. Făcu un pas mai aproape și tonul i se întări:
— Vadim Aleksandrovici, sunteți suspectat de uciderea Polinei Ruduk.
Cuvintele au fost ca un trăsnet. Vadim a făcut un pas înapoi, fața i s-a transformat într-un amestec de șoc și furie:
— Ce?! Asta e o greșeală! N-aș fi putut!
Belov făcu un semn discret polițiștilor din apropiere. Doi dintre ei au venit imediat și, înainte ca Vadim să-și dea seama, i-au pus cătușele.
— Luați mâna de pe mine! — se zbătea el. — Eu sunt logodnicul ei! O iubesc!
— Iubiți? — întrebă Belov cu o privire rece, înclinând capul ca un prădător. — Atunci de ce toate probele duc la dumneavoastră?
— Ce probe? Ce tot spuneți?
Polițiștii l-au tras spre mașină. Vadim se uita disperat în jur, căutând cu privirea o explicație. Dar cimitirul era gol.
În sala de interogatoriu era rece și steril. Vadim stătea pe un scaun tare, în fața unei mese metalice, cu mâinile încătușate. Lumina slabă a lămpii arunca umbre bizare pe pereți — păreau că râd de el.
Detectivul Belov intră, puse o mapă pe masă și o deschise fără să-l privească.
— Ce e nebunia asta? — izbucni Vadim, lovind masa cu pumnul.
— Așadar, Vadim Aleksandrovici… — spuse Belov, răsfoind dosarele. — Stați aici de câteva ore și nu ne-ați spus nimic concret.
Vadim tăcu, privind în gol.
— Veți continua să tăceți? Sau ne veți spune ce s-a întâmplat?
Vadim oftă:
— V-am mai spus. De câte ori trebuie să repet?
— O dată în plus nu strică. Poate de data asta aud ceva nou.
Vadim își încleștă pumnii.
— Bine. — se rezemă de spătarul scaunului. — Eram la birou. Pregăteam un raport. Atunci m-a sunat Polina.
— Și ce a spus? — întrebă detectivul, notând.
— La început… nici nu înțelegeam ce se întâmplă. Respira greu, vocea îi tremura. Apoi… a spus că cineva o urmărește.
— O urmărea cineva?
— Da. — Vadim închise ochii, încercând să alunge amintirile. — Era în panică. Îmi cerea ajutor.
Belov îl privea atent.
— Și ce ați făcut?
— Am cerut ajutorul IT-istului nostru. Să-i localizeze telefonul.
— Știți că asta e ilegal? — interveni Belov, cu o urmă de reproș.
— Serios? Femeia pe care o iubesc cere ajutor, și dumneavoastră vorbiți despre legalitate?!
Belov dădu din cap, indicând să continue.
— Am aflat unde era. Într-o pădure, la marginea orașului. Am mers imediat acolo.
— Și ce ați găsit?
— V-am spus. I-am găsit geanta. Era pătată de sânge. Dar ea… ea nu mai era acolo.
Detectivul scoase o fotografie și o puse pe masă. Vadim tresări — în imagine erau mâinile lui, pătate de sânge.
— Atunci explicați, de ce era sânge pe mâinile dumneavoastră?
— Pentru că i-am ridicat geanta! V-am spus!
Belov nu lua fotografia. Îl privea intens.
— Știați că avem și alte mărturii?
— Ce mărturii?
— Timur Igorevici, tatăl vitreg al Polinei, spune că vă certați des. Și că o suspectați de infidelitate.
— Prostii! — Vadim era uluit.
— Poate ați surprins-o în pădure… cu altcineva?
Vadim râse scurt, amar.
— Sunteți serios? Aș fi dat orice pentru ea!
— I-ați iubit? — șopti Belov, apropiindu-se. — Dar dacă ea nu vă iubea?
— Ajunge! — strigă Vadim, încercând să se ridice, dar cătușele îl țineau prins.
Belov strânse dosarul și se îndreptă spre ușă:
— Gata pe azi. Gândiți-vă bine, Vadim Aleksandrovici.
Ușa se închise.
Vadim rămase singur.
Durerea îl copleșea.
— Polina… șopti el, sprijinindu-și fruntea pe mâini.