O femeie pe moarte și-a implorat prietena să aibă grijă de fiica ei. După înmormântare, fetița a șoptit: „Mama e în viață!”
Marina îi ținea mâna prietenei ei, Tania, cu greu crezând că totul se întâmplă cu adevărat. Tania se stingea, epuizată de boală, dar ochii îi erau vii – plini nu de frică pentru ea însăși, ci de grijă pentru ființa mică ce stătea într-un colț al salonului și desena flori cu un marker pe un șervețel.
— Mariș, te rog… — șopti Tania cu voce stinsă. — Ia-o pe Veroșca la tine. Ai o casă, ai o inimă mare… Ea nu mai are pe nimeni. Doar pe tine. Promite-mi…
Marina dădu din cap cu greu:
— Îți promit. Ca pe a mea, Taniușa.
Două zile mai târziu, Tania a murit. Înmormântarea a fost modestă. Veroșca stătea lângă Marina, ținând-o strâns de mână. Nu plângea. Doar tăcea.
Seara, când au ajuns acasă la Marina, fetița a stat mult timp la fereastră privind în întuneric. Apoi, dintr-odată, a șoptit:
— Mama e vie. O simt…
Marina tresări. Se așeză lângă ea.
— Draga mea, mama ta e acum în cer. Trăiește în inima ta. Și asta înseamnă tot viață.
Dar Veroșca clătina din cap:
— Nu… o simt. E acolo undeva… mă strigă. Încetișor.
Marina nu a contrazis-o. Poate că era un mecanism de apărare al minții. Dar a doua zi, fetița a cerut să meargă la gară:
— Știu unde este, — spuse ea foarte serios.
Din curiozitate — sau din grijă — Marina a fost de acord. Au luat autobuzul, apoi o dubă. Au coborât în fața unei clădiri vechi de la marginea orașului — o fostă clinică de boli infecțioase, acum adăpost pentru oamenii fără casă.
Veroșca mergea hotărâtă. A intrat în clădire, a trecut prin coridor și dintr-odată a alergat spre o femeie întinsă pe o saltea sub scări.
— Mama!
Marina a încremenit. Femeia semăna izbitor cu Tania. Doar privirea era pierdută, fața — goală de expresie.
— Tania?.. — șopti Marina. — Dar… tu…
Un medic de la adăpost a explicat:
— Femeia a fost găsită acum câteva zile pe marginea drumului. Am crezut că e doar o persoană fără adăpost. Nu avea acte. Se pare că suferă de amnezie. Sau e în stare de șoc. Nu știam cine e.
Tania se uita la Veroșca și, dintr-odată, ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Vero…șca?
A strâns fetița la piept, iar ea a izbucnit în plâns pentru prima dată. Fără oprire.
Mai târziu s-a aflat că, în ziua în care Tania „murise”, suferise un stop cardiac, dar pe drumul spre morgă își revenise. Lipsa oxigenului provocase o cădere neurologică severă, iar memoria îi fusese ștearsă. În timp ce toți o credeau moartă, ea rătăcea, pierdută, până când singura ființă care simțea adevărul — fiica ei — a găsit-o.
Atunci, Marina a înțeles: promisiunea și-a respectat-o. Pentru că acum Tania avea din nou o familie — o prietenă, o fiică, un cămin. Iar fetița avea o mamă — mai puternică decât moartea.
Au trecut săptămâni.
Tania era acum într-o adevărată cameră de spital. Alături de ea, Veroșca împletea un brățar din ațe și murmura un cântecel de copii. Memoria revenea lent. Chipuri, nume, durere — toate reveneau din abis, ca de sub gheață. Uneori, Tania se trezea noaptea urlând, fără să se recunoască în oglindă, fără să știe unde este.
Dar Veroșca era mereu acolo. Nu se temea. Doar îi mângâia obrazul și șoptea:
— Ești cu mine. Asta înseamnă că totul e bine.
Marina venea aproape zilnic. Aducea mâncare gătită, haine curate, insista să i se facă RMN și aducea medici buni.
— Nu renunț, Taniușa. Te vei pune pe picioare. Pentru Veroșca. Pentru tine. Noi două am trecut prin multe. Vom trece și prin asta.
După o lună, Tania stătea deja pe banca din parcul spitalului. Ținea o cană cu ceai într-o mână și pe Veroșca de cealaltă.
— Știi… te-am auzit, Vero. În întuneric. Era ca o voce care mă scotea dintr-un coșmar.
Veroșca se lipi de ea:
— Pentru că ești mama mea. Și mamele nu mor. Doar că uneori… se rătăcesc.
De Anul Nou, Tania s-a întors acasă — în casa aceea unde Marina îi promisese că îi va fi mamă lui Veroșca. Acum, însă, Marina era doar prietena, sora, familia. I-a spus:
— Casa asta e și a ta, Tania. Trăiește. Vindecă-te. Și să știi — am reușit.
Veroșca alerga prin casă, agățând ghirlande.
— Crezi că Moș Crăciun știe că mama s-a întors? — strigă ea din cealaltă cameră.
Tania zâmbi și, privind fulgii de nea pe fereastră, șopti:
— Dacă nu știa, acum sigur știe.
Era în viață. Nu pentru că s-a întâmplat un miracol. Ci pentru că fiica ei a crezut în ea. Și o prietenă. Mai puternice decât moartea.
Primăvara, Tania o ducea deja pe Veroșca la școală. Unele mame, curioase, o întrebau:
— Sunteți sigur mama ei? Ne scuzați, dar… se spunea că…
Tania zâmbea:
— Viața adoră să ne surprindă.
Dar nu a fost ușor. A pornit de la zero: fără acte, fără serviciu, fără încredere. Doar cu fragmente de memorie și Marina alături.
Marina i-a găsit un loc de muncă la o fundație caritabilă, ca asistentă administrativă.
— Ceva liniștit, fără stres, — i-a spus ea. — Trebuie doar să simți din nou că trăiești.
Pentru prima dată după mult timp, Tania primea un salariu. Modest, dar al ei. Veroșca îi pregătea pachețelul dimineața și îi lăsa bilețele:
„Ești puternică, mamă. Sunt mândră de tine.”
Așa începea Tania ziua — cu aceste cuvinte. Ca o rugăciune.
După un an, Tania închiriase cu fiica ei un apartament mic, dar cald. La prima vizionare, i-a spus proprietarei:
— Am trecut printr-o poveste grea. Dar acum totul e real. Nu fug de trecut — construiesc viitorul.
Femeia a lăcrimat și a spus:
— Și eu mi-am crescut fiica singură. Luați cheile. Vreau ca în casa asta să locuiască femei puternice.
De Ziua Mamei, la școală, Veroșca ținea microfonul și recita poezii. La final, s-a oprit, a privit sala și a spus:
— Mama mea a murit. Dar apoi a înviat. Pentru că o iubesc tare mult. Și pentru că o avem pe mătușa Marina — ea e tot o mamă. Pentru că are o inimă mare.
Sala plângea.
Tania strânse mâna Marinei. Ea zâmbi ușor:
— Acum știu sigur că n-am promis degeaba.
Și Tania răspunse încet:
— Și eu știu că n-am revenit degeaba.
Pentru că uneori iubirea nu doar salvează. Ea învie.
Au mai trecut doi ani.
Într-o zi, Tania urca pe scenă la școală — nu ca mamă, ci ca invitată. Sala era plină de elevi, părinți, profesori. Și Marina. Și Veroșca — deja mare, cu codițe și funde.
Tania vorbea simplu, fără patetism:
— Când ajungi în întuneric, fără nume, fără casă, fără tine — îți rămâne un singur fir. Dragostea. Dacă cineva îl ține de capătul celălalt — te întorci. Eu m-am întors. Pentru că fiica mea nu m-a lăsat. Și prietena mea n-a renunțat.
Pauză.
— Nu sunt o învingătoare. Sunt doar o mamă care a învățat din nou să fie fericită.
Aplauzele nu au fost puternice — ci calde, adevărate. Unii își ștergeau lacrimile.
După prezentare, un băiat timid i-a șoptit:
— Mama mea e la spital… Mă tem că nu se mai întoarce. Dar dumneavoastră… mi-ați dat speranță. Mulțumesc.
Tania l-a îmbrățișat. Fără să-l întrebe cum îl cheamă. Doar l-a îmbrățișat.
Seara, ea, Marina și Veroșca stăteau pe balcon la ceai. Aerul mirosea a liliac.
— Știi, — spuse Marina, — am crezut că eu te-am salvat. Dar acum înțeleg: tu m-ai salvat pe mine. Tu și Veroșca. Mi-ați arătat că moartea nu e sfârșitul. Dacă există iubire.
Tania o privi pe fiica ei, care adormea în brațele ei, și șopti:
— Ea e firul meu. Iar tu ești nodul. Cel care m-a ținut întreagă.
Au stat în tăcere, privind luminile orașului.
Viața mergea mai departe. Dar acum avea totul: durere, lumină, acasă.
Cel mai important: mama chiar trăia. Și nu se va mai rătăci niciodată.